Principele Radu: "Cercul national"
Oamenii uita repede sau ignora fapte evidente din istoria recenta. In decembrie 1989 se inchidea un cerc istoric deschis in 1947. Anume, comunismul instalat in maniera totalitara in 1947 a fost dintr-o data inlocuit cu rudimentele democratiei.
Dar in 1947 se deschisesera trei cercuri, nu unul. Sa le amintim si pe celelalte doua:
In 1947, monarhia a fost fortat abolita si inlocuita cu republica. Desi facuta in mod abuziv in Romania, schimbarea formei de guvernamant ramane o chestiune dezbatuta in Europa. Cele mai avansate tari europene sunt republici si monarhii. Cand se discuta forma propriu-zisa de guvernamant, argumentele ambelor tabere sunt inepuizabile, ca si disputa dintre ele.
Al treilea si, dupa mine, cel mai grav cerc deschis in 1947 consta in faptul ca prin detronarea si alungarea Regelui, parghiile traditionale ale statului roman au fost inlocuite cu o grupare organizata asociativ si nu institutional, care raspundea comandamentelor unei grupari din alt centru de putere, din alta tara. Ingenuncherea statului roman modern, creat cu truda de generatii intregi de la 1848 pana la 1948, iata lovitura grea, identitara, data tarii. Rana aceea nu s-a inchis inca.
Veti remarca, deci, importanta istorica a momentului 1989 cand, in mod eroic, tragic, dar incomplet si ambiguu, Romania si-a vazut inchis doar unul dintre cercurile istorice deschise in mod brutal in 1947. Cercul cel mai important, al statalitatii, al valorilor, institutiilor, continuitatii, acela nu era legat de Regele Mihai exclusiv. Regele incarna monarhia in acel moment, de aceea destinul lui ramane predominant in istoria contemporana. Insa ceea ce s-a sfaramat la 30 decembrie 1947 a fost un intreg esafodaj institutional, creat de-a lungul multor decenii de romani cu noroc, spirit temerar si patriotism.
Exista un fapt din acele zile care ilustreaza perfect ceea ce spun. In decembrie 1989, atunci cand se recastiga democratia, Biblioteca lui Carol I a fost mistuita de flacari. Faptul a fost interpretat, atunci si acum, drept un act iresponsabil: au ars 500.000 de volume vechi, rare, manuscrise si harti. Pierderea aceasta era deja suficient de mare pentru a crea revolta intelectuala, culturala, insa mai era ceva. In mod normal, in zilele de fervoare ale redobandirii democratiei, o institutie precum cea a lui Carol I, creator de stat modern si neatarnat, ar fi trebuit sa fie cultivata, nu demolata. Biblioteca, precum Palatul Regal, ar fi trebuit sa reprezinte un simbol al revolutiei, nu o ruina a ei. De ce sa arda o bucata simbolica din statalitate, exact in ziua eliberarii noastre? Raspunsul este ca nu intotdeauna politica si democratia sunt acelasi lucru cu identitatea nationala si cu statalitatea. Iar disjunctia nu are neaparat de-a face cu Mihai I, ci cu intreaga istorie moderna si contemporana.
Mai presus de toate, in 1947 a fost o chestiune de geopolitica. Asa a fost si in 1989.
Convingerile monarhice nu au cum sa fie hranite in mod rational, fiindca monarhismul se bazeaza pe iubire, pe credinta, pe faptul de a dori o persoana care sa te simbolizeze, ca natiune. Poti iubi monarhia sau pe monarh, asa cum iubesti o floare, o muzica sau pe cineva. Nu poti insa iubi republica, cum nu poti iubi frigiderul. De el te poti atasa, fiindca raceste corespunzator.
Cred ca ratiunea intervine cand privesti monarhia ca forma de guvernamant. Ratiunea poate sa conduca pe unii la preferinta pentru monarhie, care prezinta unele avantaje, iar pe altii la preferinta pentru republica, datatoare de altfel de garantii. Insa, atunci cand este vorba despre Coroana si despre Rege, pentru a putea sa crezi in aceste valori, in aceste simboluri, ai nevoie de iubire, ai nevoie sa ai nevoie.
A crede intr-un presedinte, mai ales intr-unul care este om politic nu este acelasi lucru cu a crede intr-un rege. Este vorba despre doua increderi diferite. Una se refera la investirea cu vot democratic, in care te astepti ca cineva, pentru un numar de patru sau cinci ani, sa faca ceea ce s-a angajat prin program electoral sa indeplineasca. Acest lucru se numeste legitimitate democratica si incredere politica. Alta se refera la investirea cuiva cu iubire si incredere, cu mandrie si respect, exact ca intr-o relatie de familie. Aceasta se numeste legitimitate istorica si imbraca forma unui atasament sufletesc, emotional si subiectiv.
Opusul iubirii este, insa, ura. Sunt oameni, putini, e drept, care nu au incetat sa-l urasca pe Regele Mihai nici o clipa. Ura lor e oarba, irationala, ca orice ura. In ceea ce priveste credinta fara iubire, nu cred ca ea este posibila. Cele doua simtaminte sunt, cu toate acestea, diferite.
Adaugă un comentariu