Despre plebiscite şi referendumuri în spaţiul românesc

Vom încerca să abordăm un subiect despre care nu s-a făcut prea multă vorbire: plebiscitele şi referendumurile organizate în România în ultimul veac şi jumătate. Nu vă speriaţi, nu e mult de povestit, fiindcă, dacă, de pildă, elveţienii sunt chemaţi la urne cel puţin o dată pe an la vreun referendum, cele organizate la noi ajung la numărul de fix 10, desfăşurate între anii 1864 şi 2007.

Au fost, mai întâi, 5 plebiscite: unul în 1864, organizat de Alexandru Ioan Cuza spre a-şi justifica lovitura de stat şi dizolvarea Parlamentului care se opunea reformelor şi spre adoptarea Statutului Dezvoltător al Convenţiei de la Paris. Apoi, după nici doi ani, Locotenenţa Domnească ce i-a luat locul “Domnitorului Unirii”, a organizat un alt “plebicist”, cu scopul confirmării populare a desemnării ca principe al României a lui Carol I. Un alt Carol, al II-lea, a organizat un alt plebiscit în 1938, spre a aproba noua Constituţie ce instituia dictatura regală. După înlăturarea de la guvernare a legionarilor, în ianuarie 1941, generalul Antonescu a avut nevoie de… “încuviinţarea” norodului şi a organizat alt plebiscit, urmat, spre finalul aceluiaşi an, de încă unul, cu scopul de a aproba continuarea războiului la est de Bugul de Sud, alături de Germania, împotriva URSS.

Primul referendum a fost convocat de Ceauşescu, în 1986, spre a încuviinţa reducerea cu 5% a cheltuielilor militare ale ţării. După căderea regimului comunist, în 1991, electoratul a fost din nou chemat, spre a se pronunţa pentru sau contra noii Constituţii, care a fost modificată şi supusă altui referendum, în 2003. În fine, anul 2007 deţine un… record, din acest punct de vedere, cu două astfel de consultări populare: una în mai, care l-a readus în funcţie pe preşedintele Băsescu, suspendat de Parlament şi alta - în noiembrie, pentru aprobarea trecerii la sistemul de vot uninominal, în varianta prezidenţială.

Să explicăm, pe scurt, ce este cu această diferenţă, între plebiscit şi referendum…

PLEBISCÍT, plebiscite, s.n. Consultare prealabilă a cetăţenilor, care urmează să se pronunţe prin „da” sau „nu” asupra unui proiect de lege sau a unui act de stat de o importanţă deosebită. [Pl. şi: plebiscituri] – Din fr. plébiscite.

REFERÉNDUM, referendumuri, s.n. Consultare directă a cetăţenilor, chemaţi să se pronunţe, prin vot, asupra unui proiect de lege de o deosebită importanţă pentru stat sau asupra unor probleme de interes general. – Din lat. [ad] referendum, fr. référendum.

Ambele definiţii provin din DEX, fiind preluate de pe site-ul http://dexonline.ro/

După aceste definiţii, cam asemănătoare, este greu de stabilit o diferenţă între ele. Există opinia că plebiscit este un termen mai vechi, la care s-a renunţat, spre a fi utilizat referendum. Alţii sunt de părere că plebiscitul este iniţiat de popor (de “plebe”), în vreme ce referendumul ar fi convocat de autorităţi, ambele consultări vizând clarificarea unor chestiuni importante.

Noi îi lăsăm pe specialişti să îşi dea în continuare cu părerea şi revenim la consultările populare organizate de-a lungul timpului în spaţiul românesc. Le vom trece în revistă, pe scurt.

După Unirea Principatelor, domnitorul Cuza a trecut mai întâi la unificarea administrativă a ţării, pe plan intern, iar pe plan extern a desfăşurat o vie activitate diplomatică vizând recunoaşterea unificării celor două principate dunărene. Odată acestea încheiate, urma o altă serie de reforme, cerute de societatea românească: reforma agrară, reforma electorală… Parlamentul fie s-a opus, fie a acceptat modificări minore ale situaţiei existente. Având în vedere aceste lucruri, la 2/14 mai 1864, Alexandru Ioan Cuza a dizolvat Parlamentul, anunţând convocarea unei consultări populare care să accepte sau nu ceea ce a fost numit, diplomatic, spre a nu supăra puterile europene, “Statut Dezvoltător al Convenţiei de la Paris”. La 10/22-14/26 mai s-a desfăşurat plebiscitul convocat de Cuza. Au fost chemaţi la urne circa 754 mii de alegători, din care s-au prezentat 90,7%. Dintre aceştia, 99,8 au votat favorabil propunerea domnitorului.

Un asemenea vot popular însemna un sprijin însemnat pentru Cuza, care a pus, astfel, în practică reformele anunţate. Totuşi, nici opozanţii nu au stat cu mâinile în sân: între liberalii radicali - nemulţumiţi că se fac reforme prea moderate - şi conservatori (deranjaţi de faptul că acestea se realizau) s-a născut o alianţă, numită “monstruoasa coaliţie”. Aceasta l-a silit în februarie 1866 pe Cuza să abdice şi să părăsească ţara. A fost numită în fruntea ţării o Locotenenţă Domnească, iar emisarii guvernului au pornit prin Europa spre a găsi rapid un nou prinţ, străin, dintr-o dinastie renumită, care să asigure conservarea Unirii româneşti. Filip de Flandra a declinat, politicos, oferta, în schimb, Carol de Hohenzollern-Siegmaringen a acceptat. În timp ce viitorul domnitor se îndrepta, incognito, spre ţară, a fost pregătit un nou plebiscit, care să-l confirme pe noul domn şi să dea, astfel, un semnal Europei - şi mai ales acelor puteri care cereau “desfacerea Unirii” - că românii vor să conserve statul unificat şi au şi sprijin extern în acest sens (Carol, de neam german, era agreat atât de conducerea Prusiei, cât şi de Napoleon al III-lea, împăratul Franţei). Din cei peste 800 de mii de alegători chemaţi la vot între 2/14 şi 8/20 aprilie 1866 s-au prezentat 84,6%. Dintre aceştia, 99,96% au votat favorabil. La scurt timp, principele Carol I a fost încoronat drept conducător al României, începând cea mai lungă domnie a unui conducător din spaţiul românesc (48 de ani).

Totuşi, deşi această “aproape unanimitate” lasă să se întrevadă un uriaş suport intern, care a descurajat şi tentativele de intervenţie străină, Unirea a fost, pentru scurt timp, în pericol. Unul dintre adversarii, de moment, ai păstrării statului român unificat a fost chiar mitropolitul Moldovei, Veniamin Costache. O modestă dovadă a existenţei unei minorităţi ce se opunea noului principe este şi procentul de 98,7% de votanţi în favoarea acestuia în judeţul Iaşi. Nu era vorba de opoziţie faţă de Unire, ci de ceea ce putea aduce, pentru Moldova şi moldoveni, pierderea importanţei acestei regiuni în cadrul statului unificat. Carol I a înţeles repede ce doresc moldovenii, devenind ulterior bun prieten cu mitropolitul de la Iaşi şi susţinând, inclusiv cu fonduri, dezvoltarea vechii capitale a Moldovei. Din fondurile alocate s-a refăcut clădirea nouă a Mitropoliei ieşene, s-au ridicat Teatrul Naţional, clădirea corpului A al Universităţii şi a început construcţia Palatului Administrativ, pe locul vechii Curţi Domneşti (edificiu devenit, între timp, Palatul Culturii).

Următorul plebiscit a fost organizat abia în 1938, de Carol al II-lea. După ce a demis Guvernul Iorga, în februarie 1938, a convocat alegătorii spre a vota o nouă Constituţie, ce consfinţea dictatura regală şi instaurarea “partidului unic” - Frontul Renaşterii Naţionale. La 24 februarie au fost chemaţi la urne peste 4,6 milioane de alegători. S-au prezentat 92% dintre aceştia. Constituţia a fost aprobată de 99,7% dintre votanţi.

În urma prăbuşirii graniţelor României interbelice, în septembrie 1940, Antonescu l-a obligat pe Carol al II-lea să abdice. La guvernare s-a instalat o coaliţie între militari şi Garda de Fier. Neînţelegerile au ieşit repede la iveală, în ianuarie 1941, Garda de Fier declanşând o rebeliune, pe care, având şi sprijinul lui Hitler, Antonescu a înfrânt-o repede. Generalul a rămas singurul Conducător real al României, sancţionarea acestei stări de lucruri fiind întărită prin plebiscitul din 2-5 martie 1941. Din cele peste 2,96 milioane de alegători chemaţi la urne s-au prezentat aproape toţi, un procent de 99,89% votând în favoarea regimului antonescian.

Antonescu deţine un record în ceea ce priveşte plebiscitele, convocând două asemenea consultări populare, ambele în acelaşi an. Astfel, după ce în vara anului 1941, alături de Germania, armata română a eliberat Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţei, trecând apoi la est de Nistru, după încorporarea la statul român şi a teritoriului dintre Nistru şi Bugul de Sud, a mai organizat un plebiscit, prin care cerea acordul electoratului pentru continuarea războiului contra URSS. Acesta s-a desfăşurat între 9 şi 16 noiembrie. Au fost chemaţi la urne peste 4,7 milioane de alegători, dintre care s-au prezentat 76,2%. Pentru politica mareşalului Antonescu au votat 99,99%… La urne s-au prezentat inclusiv mai mult de 100 de mii de alegători din Transnistria, doar 6 dintre ei votând contra.

Dacă Antonescu a chemat lumea să voteze pentru război, celălalt “Conducător” al statului român, Ceauşescu, a organizat un referendum, tot într-un noiembrie, dar în 1986, pentru reducerea cheltuielilor militare ale ţării cu 5%. La acest referendum s-a înregistrat şi o premieră, fiind solicitaţi să-şi exprime părerea şi tinerii între 15 şi 18 ani. Din cei peste 16 milioane de votanţi s-au prezentat la urne 99,99%, procentul votului pentru propunerea “iubitului Conducător” fiind de 100%.

Anul 1991 a adus convocarea corpului electoral pentru a aproba o nouă Constituţie, de această dată a unui stat care începea lungul drum al tranziţiei spre democraţie şi economia de piaţă liberă. La 8 decembrie 1991 au fost chemaţi la urne peste 16,8 milioane alegători, prezentându-se la vot 64,8%. Dintre aceştia, s-au exprimat în favoarea noii legi fundamentale a ţării 79,11%.

Constituţia a trebuit să fie, însă, revizuită, după aproximativ un deceniu. Sancţionarea noii versiuni a acesteia s-a făcut tot prin vot popular, în cadrul unui referendum organizat în 18-19 octombrie 2003. Numărul alegătorilor înscrişi pe liste a fost de peste 17,8 milioane, prezentându-se la vot, conform cifrelor oficiale, 55,7%. Votul favorabil Constituţiei revizuite a însemnat 91,06% din voturile valabil exprimate.

Dacă 1941 a fost anul cu două plebiscituri, 2007 a consemnat două referendumuri. Primul, organizat la 19 mai, l-a readus la Palatul Cotroceni pe preşedintele Traian Băsescu, suspendat cu o lună mai devreme de Parlament. A fost prima consultare populară din toată istoria electorală a României când nu s-au prezentat la vot jumătate din alegători. Astfel, din cei 18,3 milioane de cetăţeni cu drept de vot, au fost la urne doar 44,45%. Dintre voturile valabil exprimate, 75,06% au fost împotriva demiterii din funcţie a preşedintelui.

Anul 2007 mai deţine un record: a fost şi anul în care, în aceeaşi zi, s-au organizat două evenimente electorale. La 25 noiembrie, electoratul a fost chemat la urne pentru a vota pentru sau contra variantei prezidenţiale a sistemului de vot uninominal, dar şi spre a-şi alege, pentru prima dată, reprezentanţii în Parlamentul European. De asemenea, alături de 1866, este un an în care au avut loc 3 consultări electorale. În 1866 s-au organizat un plebiscit şi două scrutinuri parlamentare (unul în aprilie şi altul - în noiembrie), iar în 2007 - două referendumuri şi primele alegeri europarlamentare. Prezenţa la vot la referendumul pentru votul uninominal a atins un minim absolut (până acum): din aproape 18,3 milioane de alegători trecuţi pe liste s-au prezentat la vot doar 26,52%. Deşi o majoritate de 83,4% din voturile valabil exprimate a fost în favoarea propunerii prezidenţiale, rezultatul referendumului a fost invalidat deoarece nu s-au prezentat la urne 50% plus unul din alegători.

Din prezentarea acestui tip de consultări electorale se desprind câteva idei. În primul rând, toate aceste consultări electorale de dinainte de 1990 au consemnat înscrierea pe liste şi prezenţa la urne a mai mulţi alegători decât votau în mod obişnuit în acea vreme. Astfel, dacă la plebiscitele din anii 1864 şi 1866 au fost trecuţi pe liste peste 700-800 de mii de electori, la alegerile parlamentare din acelaşi interval de timp aveau drept de vot (în colegii electorale, bazate pe cens) doar 12-13 mii de alegători. Pentru Constituţia lui Carol al II-lea au fost chemaţi la urne 4,6 milioane de cetăţeni cu drept de vot, dar la alegerile parlamentare din 1939 au avut acest drept doar 2 milioane (chiar dacă, pentru prima dată, votau şi femeile). În timpul lui Antonescu, la cele două plebiscite a beneficiat de drept de vot tot corpul electoral de gen masculin, dar acestea au fost singurele consultări electorale din anii regimului antonescian. În fine, Ceauşescu a ţinut să “dea cu subsemnatul” la referendum şi tinerii de 15-18 ani, al căror vot, însă, a fost considerat doar “consultativ”.

Între aceste consultări electorale pre-decembriste mai există trei asemănări. Prima ar fi participarea însemnată la vot, mergând, de regulă, spre unanimităţi sau majorităţi zdrobitoare. A doua - votul aproape unanim pentru iniţiativa datorită căreia a fost convocată respectiva consultare populară. Ne exprimăm rezervele în legătură cu maturitatea gândirii politice a electoratului din născânda democraţie românească a anilor 1860… Caragiale a ilustrat, de altfel, ceea ce însemna “plebicist” în acei ani, iar “nehotărârea” electorului român este zugrăvită cel mai bine de vestitul, nemuritorul “cetăţean turmentat”… Cum se poate explica votul favorabil propunerii lui Cuza din mai 1864 şi, după nici 2 ani, votul la fel de favorabil pentru Carol I, cerut de cei care l-au obligat să abdice pe “Domnul Unirii”? În fine, a treia trăsătură ce uneşte aceste consultări electorale este faptul că ele au urmat unor acte nedemocratice sau au fost organizate de regimuri autoritare, dictatoriale: plebiscitul lui Cuza, a venit după o lovitură de stat, cel pentru confirmarea ca domn a lui Carol I - după abdicarea impusă a “Domnului Unirii”, plebiscitul pentru adoptarea Constituţiei lui Carol al II-lea - după instaurarea dictaturii regale - şi pentru “confirmarea populară” a acesteia, cele două consultări plebiscitare ale lui Antonescu au fost organizate de un regim autoritar, iar referendumul organizat de Ceauşescu a reprezentat, doar oficial, “unanimitatea” poporului, “strâns unit” în jurul “Conducătorului iubit”, ţara aflându-se în plin regim totalitar.

Iar în completarea ideilor de mai sus, vin, cel puţin din vremea lui Carol al II-lea până la Ceauşescu, şi alte dovezi ale caracterului nedemocratic al acestor “consultări”. Votul pentru Constituţia carlistă s-a făcut prin strigare şi extrem de puţini au fost cei care au îndrăznit să strige “NU!” (sau “NEM!”, “NEIN!”, “NIET!”…) - doar vreo 5000 de votanţi… Regimul antonescian a fost unul autoritar, într-o Europă aflată în război, Parlamentul (reprezentat de FRN-ul aceluiaşi Carol al II-lea) fiind dizolvat în 1940… Iar Ceauşescu - care prin această unanimitate a voturilor pentru propunerea de reducere a cheltuielilor militare româneşti, mai aducea un “argument” în sprijinul (auto)propunerii de a primi Premiul Nobel pentru Pace -, a “demonstrat” prin “fapte” cum “lupta” el “pentru pace”: în 1988, proaspăt angajat într-o unitate cu profil chimic, care producea şi explozivi, am aflat că statul nostru şi conducătorul său, “campion al luptei pentru pace” exporta, “democratic”, explozivi în Iran şi Irak, ţări aflate atunci în conflict, de circa un deceniu…

S-ar spune că, după 1990, am avut de-a face cu asemenea consultări electorale convocate în litera şi spiritul democraţiei… Se omite, însă, faptul că, s-a “uitat”, înainte de elaborarea şi votarea Constituţiei, convocarea unui alt referendum care să pună pe baze democratice regimul prezidenţial al României postbelice. Regele Mihai a abdicat silit, nu în urma unei consultări populare, aşa cum, de pildă, în aceeaşi perioadă s-a întâmplat în Italia (1946). Pe această bază, de fapt, republica românească este continuatoarea directă a “republicii populare” instaurate de Gheorghiu-Dej la 30 decembrie 1947… Ar fi fost corect ca, pentru o “ruptură definitivă şi completă cu trecutul” să se fi organizat mai întâi o dezbatere, cu prezentarea argumentelor pro şi contra regimului monarhic, respectiv republican, apoi referendumul care să decidă forma de guvernământ şi abia pe urmă - alegeri prezidenţiale (dacă era cazul) şi adoptarea unei noi Constituţii…

Ceea ce a fost elaborat… cum a fost elaborat (despre morţi - numai de bine, fiindcă “părintele Constituţiei”, Antonie Iorgovan, a plecat dintre noi…), a trebuit revizuit. Şi au mai fost şi dubii şi în ceea ce priveşte votarea Constituţiei revizuite. “Ziarul de Iaşi” a demonstrat, la puţin timp după cele două zile de referendum că, în ultima zi de vot, dacă după orele 18 ar fi fost un aşa de mare aflux de alegători la secţiile de votare, fiecare elector ar fi avut nevoie de maximum un minut pentru a vota. Adică - pentru a arăta şi lăsa comisiei actul de identitate, pentru a semna pe listă, pentru a lua ştampila şi buletinul de vot, a se duce cu ele în cabină, a ştampila respectivul buletin de vot, a ieşi cu buletinul de vot împăturit şi a-l introduce în urnă şi pentru a-şi recupera actul de identitate. Socotiţi şi singuri şi vedeţi de este posibil… În realitate, la acele ore, pe la secţiile de votare bătea vântul, şi la propriu şi la figurat.

Din păcate, după problemele cu “interpretarea Constituţiei” din ultima legislatură încheiată (2004-2008), s-a văzut că actul fundamental al ţării a fost revizuit… eronat. Deci… revizuirea trebuie schimbată (şi asta sună a Caragiale)… Preşedintele Băsescu a instituit o comisie, care urmează să-şi prezinte concluziile pe 14 ianuarie… Între ele - posibilitatea ca preşedintele să poată dizolva Parlamentul sau să demită Guvernul…

Iar datorită “scăpărilor” actualei Constituţii, Parlamentul precedent a putut suspenda preşedintele şi a fost nevoie de un referendum care să-l aducă înapoi în scaunul prezidenţial. Tot actuala lege fundamentală permite ca un preşedinte votat, deci ales democratic, să poată numi un premier, dar să nu-l poată demite… Şi acelaşi preşedinte (ales de milioane de votanţi) poate fi destituit de parlamentari, care primesc, fiecare, câteva zeci de mii de voturi (dacă vine electoratul la vot)… De asemenea, nu se spune nicăieri de ce, cu prezenţă la vot sub 50%, în mai 2007, preşedintele şi-a reluat mandatul, votul popular fiind validat, în timp ce, în noiembrie, propunerea aceluiaşi preşedinte pentru votul uninominal a fost invalidată, tot la o prezenţă sub jumătate a electoratului…

Nu facem “propagandă electorală” nimănui, ci doar semnalăm nişte realităţi. La care, în ultimii ani, se mai adaugă una, inclusiv în ceea ce priveşte legitimarea tuturor consultărilor electorale, nu doar a referendumurilor: cum prezenţa la vot a scăzut, oficial, sau neoficial, sub 50%, ce legitimitate mai poate avea nu doar un scrutin (local, parlamentar, prezidenţial), ci şi un referendum?

Conform unui “obicei” mai vechi, am urmărit nu doar să dăm răspunsuri unor chestiuni neclare, cât, mai ales, să aducem “la lumină” nişte probleme neelucidate…

http://paganelis.wordpress.com/2009/01/10/despre-plebiscite-si-referendumuri-in-spatiul-romanesc/