Valerian Stan: "Despre sexul ingerilor: republica sau monarhie?"

Ori de câte ori am ocazia urmăresc cu interes apariţiile publice ale Alteţei Sa Regale Principele Radu. Nu doar pentru că în ultimii ani este principalul „purtător de cuvânt” al Casei Regale, ci şi pentru că apariţiile sale – la televizor, în presa scrisă ori pe pagina proprie de internet – risipesc pentru un timp banalitatea mohorâtă în care viaţa publică din România pare că se afundă, fatal, de la o zi la alta. Ascultîndu-l, observi uşor că fiecare frază are sens, că ideile – consistente mai toate – nu se repetă, că sublinierile sunt făcute numai dacă e cazul, că nu mai eşti încă o dată agresat cu aceleaşi şi aceleaşi clişee mentale şi de vocabular. Desigur că Alteţa Sa reuşeşte aşa ceva inclusiv din cauză că, slavă Cerului, nu are o „expunere” comparabilă în vreun fel cu cei care, în ultimii douăzeci de ani, mai ales prin televiziuni, au făcut spaţiul public irespirabil, în care te poţi îmbolnăvi aproape la propriu de silicoză.

Mă regăsesc de asemenea în multe dintre opţiunile şi ideile Principelui Radu, şi am spus şi public lucrul acesta. Apropo de asta, într-un text recent vrînd să explice cauzele „tăcerii şi împotrivirii discrete faţă de regalitate”, din aceşti, în România, Alteţa Sa a numit două principale asemenea cauze. Prima, „lipsa de afinitate” a celor în cauză faţă monarhie, „ceea ce nu este nici de condamnat, nici de discutat.” A doua, „lipsa de autonomie a celor care se exprimă public. Mulţi dintre ei sunt plătiţi cu salarii grele, în contrast zdrobitor cu modestia vieţii de dinainte de 1989. Aceşti oameni sunt în continuare inteligenţi, unii generoşi şi amabili, cei mai mulţi încă în stare să creeze în lumea ideilor. Dar dacă eşti sfătuit discret să uiţi pentru o vreme de Casa Regală, contul din bancă te convinge să accepţi.” Sunt perfect de acord cu cele scrise – şi, în plus, regret prea puţin că în contul din bancă nu am mai mult decât am…

Şi totuşi, ceva am avut şi am de observat în discursul Alteţei Sale, ceva ce în trecere am mai semnalat nu demult. Anume o oarecare ezitare în a spune românilor răspicat că în România soluţia monarhică este nu numai categoric preferabilă dar şi posibilă. Preferabilă, din zeci de motive pe care însăşi Alteţa Sa le-a explicat nu o dată (cu inteligenţă şi vocaţie – dar şi, parcă, insuficient de persuasiv), şi posibilă – în condiţii de care Alteţa Sa, şi în general Casa Regală, ar fi putut probabil să se ocupe mai mult, inclusiv numindu-le public mai explicit.

Principele a repetat de mai multe ori până astăzi că afirmaţia că monarhia „e mai bună” decât republica e destul de relativă şi că nu e deloc uşor de dovedit adevărul ei. Este adevărat că enunţurile în cauză erau urmate aproape de fiecare dată de exemple „în oglindă” ale unor republici ca Elveţia, Franţa şi SUA şi monarhii precum Spania, Belgia, Marea Britanie. Se prea poate ca asemenea afirmaţii să fie adevărate în acest context, ori în cadrul unor colocvii despre formele de guvernământ sau cuprinse într-un tratat de drept constituţional. Însă cred că lucrurile stau altfel atunci când asemenea enunţuri sunt făcute în discursurile (articolele) cu care Principele se adresează compatrioţilor săi, vizînd cazul concret al României. Într-un asemenea context, eu unul nu cred că se poate spune altceva decât că, punînd în balanţă ceea ce s-a întâmplat în ultimii aproape 150 de ani din istoria României, în care această ţară a fost monarhie timp de 81 de ani şi republică timp de 61 de ani, avem toate motivele să conchidem că în cazul României monarhia a fost şi rămâne indiscutabil preferabilă republicii. Aici se cade să mai spun totuşi încă un lucru, anume că spun ce spun fără pretenţia că am putut să urmăresc tot ce a scris Alteţa Sa pe tema la care mă refer şi, în consecinţă, fără pretenţia că opiniile mele au, în chestiune, valoarea adevărului absolut.

În articolul „A fi legitim şi a fi util”, postat la 29 ianuarie anul acesta pe blogul propriu – http://www.princeradublog.ro/?p=2965 – Alteţa Sa scrie că „România nu este vulnerabilă astăzi fiindcă este republică.” Îmi pare rău, dar eu cred că, dimpotrivă, una dintre vulnerabilităţile României de astăzi, cea mai serioasă, probabil, tocmai din asta vine, din forma ei republicană de guvernământ. Argumente? Nesfârşite! Şi am în vedere nu atât forma republicană de guvernământ în sine, ci resursele pe care viaţa politică românească a dovedit, la modul concret, că le poate genera în scopul „administrării” republicii. Ion Iliescu, Emil Constantinescu şi Traian Băsescu e tot ce a putut da mai bun România, în „democraţie”, la vârful republicii. Putem să comparăm, oare, mutatis mutandis, „performanţele” celor trei cu cele ale înaintaşilor lor, regii? Îl putem compara, oare, pe Ion Iliescu cu Carol Întemeietorul? Pe Traian Băsescu cu Ferdinand Întregitorul?

Dar în chiar articolul la care mă refer, după ce afirmă că vulnerabilitatea României de astăzi nu vine din forma ei republicană de guvernământ, Alteţa Sa continuă: „Slăbiciunea României stă în felul în care s-a instalat republica, care s-a repercutat în inconsistenţa şi lipsa de respectabilitate a statului şi instituţiilor publice şi, mai ales, în ambiguitatea şi echivocul raportului dintre instituţii. Golirea de conţinut este la nivelul instituţiilor şi valorilor, al tradiţiilor, al continuităţii, al demnităţii, al mândriei, al identităţii.” Poate să nu fie cineva, întreb, de acord cu aceste afirmaţii? Bineînţeles că nu! Dar atunci, ce sunt aceste adevăruri exprimate de Alteţa Sa dacă nu dovezi cât se poate de convingătoare ale vulnerabilităţilor grave ale unei republicii girate la vârf, două decenii, de Ion Iliescu, Emil Constantinescu şi Traian Băsescu? Nu mă îndoiesc că, în considerarea propriului statut, Alteţa Sa a spus mai puţin decât se putea. O democraţie caricaturală, represaliile „minereşti” din 1990, felul incalificabil în care a fost şi este tratat dreptul de proprietate, cei patru ultimi ani de hărmălaie şi conflicte neîntrerupte dintre Preşedinte, Guvern şi Parlament, corupţia generalizată şi atât de gravă, patronată chiar de la vârful republicii – toate acestea şi multe altele asemenea lor înţeleg de ce nu puteau fi numite în chiar acest mod de Alteţa Sa. În schimb, nu văd un singur motiv pentru care nu ar fi trecute şi ele în rândul argumentelor care spun că, dacă după 1989 în fruntea statutului s-ar fi aflat Regele Mihai, ar fi fost prea puţin probabil ca asemenea lucruri să se întâmple.

Cât priveşte condiţiile în care revenirea la monarhie ar fi posibilă în România – de care, repet, cred că până astăzi Casa Regală ar fi trebuit să se ocupe într-o mai mare măsură, inclusiv în sensul de a vorbi public, cât mai deschis, despre ele – una dintre cele mai importante a fost şi rămâne aceea a încetării dezinformării şi manipulării românilor cu privire la această chestiune. Cei care în decembrie 1989 au preluat puterea de la Ceauşescu, şi în cele din urmă practic toată clasa politică, solidară în nesfârşitele complicităţi ale acestor două decenii, au înţeles bine ce mare risc reprezenta pentru ei reintrarea în normalitate a ţării, în principal prin democratizarea autentică a ei de către cei care, în noile condiţii, ar fi avut o legitimitate deplină. Regele Mihai, Casa Regală şi ideea monarhică au fost şi sunt priviţi ca o ameninţare majoră.

Mai este oare nevoie să aducă cineva aminte în ce fel Televiziunea publică a manipulat şi sabotat, din primele săptămâni de după decembrie 1989 şi până nu demult, tot ce ţinea de ideea monarhică? Sau ce au făcut în aceeaşi direcţie „institutele de sondare a opiniei publice” – mai întâi IRSOP-ul de stat (trecut într-o nemeritată uitare pentru nenorocirile pe care le-a făcut în primii ani de după revoluţie), iar mai apoi institutele private, integrate şi ele perfect strategiilor Sistemului fesenist-securist? Sunt numai câteva zile de când, conştient probabil că într-o zi tot se va ajunge în arhive, fostul ministru de Interne din anii 1990-1991, Doru Viorel Ursu, a mărturisit actele de diversiune, manipulare şi urmărire continuă la care Ministerul său i-a supus în acei ani pe Regele Mihai şi ceilalţi membri ai Casei Regale. Se îndoieşte cineva că acelaşi lucru l-au făcut, şi probabil că îl fac şi astăzi, serviciile secrete şi alte instituţii ale statului? Se îndoieşte cineva că Alteţa Sa are perfectă dreptate atunci când vorbeşte de conturile bancare în care, în chiar aceşti ani, sunt răsplătite „tăcerea şi împotrivirea discretă faţă de regalitate”?

Casa Regală este prima care trebuie să vorbească despre aceste lucruri, să ceară ca ele să înceteze şi să facă tot ce poate ca mesajele sale să ajungă la oameni. În articolul în discuţie, dar şi cu alte ocazii, Principele Radu s-a declarat sceptic în privinţa posibilităţii revenirii prea curând la monarhie, invocînd tocmai rezultatul manipulărilor de două decenii împotriva regalităţii – citez: „La ultimul sondaj făcut public, se vorbea despre 16% din populaţie în favoarea monarhiei. Este un procentaj mare, faţă de cele din anii 90.” Când Casa Regală invocă asemenea procentaje, lucrurile trebuie clarificate cât se poate mai bine: cine a comandat aceste cercetări, cine le-a făcut, sunt rezultatele lor confirmate de propriile măsurători (e un fapt încurajator că la nivelul Casei Regale încep să se acumuleze resurse care în viitor vor face, probabil, posibile inclusiv asemenea cercetări) etc etc. Este de asemenea imperios ca atunci când în discuţie sunt aduse evaluări de genul acesta, ele să fie circumstanţiate explicit cu contextul celor douăzeci de ani de diversiuni şi manipulări anti-monarhice. Neprocedînd astfel, Casa Regală riscă să valideze ea însăşi rezultatele despre care vorbesc şi să acrediteze ea însăşi ideea că asemenea rezultate, atât de puţin favorabile regalităţii, ar reprezenta într-adevăr o opţiune populară în cunoştinţă de cauză, formată şi exprimată liber, în cadrul unei societăţi cu adevărat democratice şamd şamd. Şi că, prin urmare, ar fi altceva decât sunt în realitate: consecinţa unei dezinformări şi manipulări sistematice şi masive durînd de aproape douăzeci de ani (dacă e să nu mai vorbim şi despre ce au făcut înaintaşii aşa zisei elite politice post-comuniste).

(New York Magazin, 4 februarie 2009)

http://www.princeradublog.ro/?p=2977