„Ce-am făcut fără monarhie? Ţara e pe dric" - amplu interviu cu maestrul Ion Caramitru

Ion Caramitru crede că Regele era singurul în măsură să instaureze moralitatea în societate şi vorbeşte despre toxicitatea „comuniştilor cu haina întoarsă" şi a securiştilor intraţi în afaceri.

„Jumătate lord", aşa cum el însuşi spune, directorul Teatrului Naţional Bucureşti nu şi-a pierdut reflexele de om implicat „în treburile cetăţii", chiar dacă astăzi se ţine departe de politică. Ion Caramitru observă atent cam tot ce se întâmplă în societatea românească, judecă la rece lucrurile şi pune diagnostice corecte.

Numai că, spre deosebire de ale altora, diagnosticele sale vizează cauzele, iar nu efectele neajunsurilor post-tranziţie. Direct în exprimare, ca orice român de la sud de Dunăre, Ion Caramitru nu abdică de la principiile politice ale ţărăniştilor al căror ministru a fost vreme de patru ani - reîntoarcerea la monarhie şi respectul faţă de Dumnezeu.

Legându-ne de cel din urmă principiu amintit, îi urăm „La mulţi ani!" cu prilejul Sărbătorii Sfântului Ioan Botezătorul şi „îi dăm cuvântul" în rândurile de mai jos.

Carte de vizită

- S-a născut la 11 martie 1942, la Bucureşti.
-A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale" (1964).
- Este Directorul Teatrului Naţional Bucureşti.
- A fost decorat de Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii şi Irlandei de Nord cu titlul de Ofiţer de Onoare al Ordinului Imperiului Britanic pentru activitatea culturală româno-britanică.
- A primit distincţia de Cavaler al Ordinului Literelor şi Artelor în Franţa.

„E o spaimă metafizică faţă de ziua de mâine"


„Adevărul": Domnule Caramitru, din biografia dumneavoastră reiese că sunteţi „jumătate lord". Povestiţi-ne cum stau lucrurile...

Ion Caramitru: Ordinului Imperiului Britanic, cu care am fost decorat, este un ordin înfiinţat de Regele George al V-lea, în anul 1905. A fost creat pentru servicii deosebite aduse Imperiului Britanic în toate domeniile. Cei care îl primesc capătă şi titlul de lord, titlu care nu se transmite ereditar în acest caz. Numai cei care sunt născuţi lorzi pot transmite ereditar acest titlu. Marii actori britanici, precum Laurence Olivier, au dreptul să li se spună „sir", dar odată cu moartea titlul se stinge. Numai că dacă nu eşti englez nu poţi lua titlul şi eşti doar „jumătate", ca să zic aşa. E cazul meu.

Oricum, dumneavoastră sunteţi al românilor. Nu cred că Regina Marii Britanii are vreo şansă în sensul acesta...

Aşa este. Nu ştiu ce şansă pot să-i acord eu, dar cred că ea şi-a epuizat toate şansele... (n.a. râde)

A trecut mai bine de un an de la ultimul nostru dialog „La masa Adevărului". În acest răstimp, s-a schimbat ceva în bine în România?

 E o întrebare cu răspunsuri multiple. Mi-aduc aminte de două replici din piesele lui Marin Sorescu - „A treia ţeapă" şi „Răceala" - replici cu dublu sens. Cei traşi în ţeapă comentează vremurile, de Sus, iar unul îi spune celuilalt: „Ştii cum e, plouă, plouă şi de-odată se-nseninează!". Iar cealaltă replică, mai spontană şi mai subtilă, sună aşa: „A fost rău-rău, dar s-ar putea să fie şi mai bine." Sensul lui „şi mai bine" pote fi aici „şi mai rău". Acesta era limbajul esopic, cu dublu sens, al epocii de până în 1989. Prin urmare, dacă este să analizăm ce s-a întâmplat pe parcursul anului 2010, vedem că lucrurile au mers din ce în ce mai rău. Şi răul ăsta a luat proporţii cosmice la nivelul unor familii. În special aceia care au rămas în sistemul public trăiesc zile de coşmar. Reducerile de personal care s-au făcut, în speranţa că va fi mai bine - apropo de replicile pe care le-am evocat -, ar trebui acum să ne dea perspectiva unor îmbunătăţiri. Nu le văd... Anunţarea majorării salariilor bugetarilor cu 15% nu rezolvă problema pentru că, de fapt şi de drept, salariile acestea nu s-au redus cu 25%, aritmetic, ci cu mult mai mult. Deci, majorarea de 15% nu rezolvă nici măcar 5% din cât s-a pierdut.

S-a invocat de către guvernanţi situaţia excepţională la nivel mondial...

 Putem urmări în istoria umanităţii perioadele de sacrificiu, cele de criză - se întâmplă şi nu poţi spune că este o noutate absolută ceea ce trăim acum.

Din nefericire, noi parcă ne-am obişnuit cu starea de criză...

 Da. Suntem într-o criză permanentă. Şocul existenţial pe care l-am trăit - şi acest fapt se reproşează acum - este că în guvernarea trecută lucrurile au mers mai bine pentru buzunarul omului. Se câştiga mai bine, s-au mărit pensiile, salariile, lucrurile erau într-un trend pozitiv şi deodată s-a tăiat totul. Din punctul acesta de vedere, există o spaimă, chiar metafizică, faţă de ziua de mâine. Românii au ajuns în situaţia de a face economii neaşteptat de mari, acolo unde altădată nici nu se uitau.

Reducerile de personal care s-au făcut, în speranţa că va fi mai bine, ar trebui acum să ne dea perspectiva unor îmbunătăţiri. Nu le văd...

„Lumea a inundat teatrele"

Se simte criza şi la teatru?


 Pentru că preţurile sunt mici în continuare, lumea a inundat teatrele. În momentele de criză politică, în dictaturi, teatrul a fost întotdeauna cultivat.


Teatrul rămâne „o supapă" pentru români...


 Exact. Poţi lua teatrul şi ca pe un barometru, ca pe un seismograf social. Afluenţa publicului sau interesul scăzut al acestuia vorbesc de la sine. Noi nu ne putem plânge din cauza crizei. Iată că, acum, veniturile proprii au crescut, dar trebuie să le vărsăm la buget. Nu le putem folosi pentru a premia oamenii de succes, oamenii care au atras publicul şi care au muncit mai mult.


Aţi avut şi problema drepturilor de autor...


 Asta a fost o chestiune care a lovit în salarizarea artiştilor, veniturile acestora reducându-se la jumătate. Dar, la bilanţul unui an de activitate, atunci când Teatrul pe care îl conduc a avut venituri proprii de circa 18% din „total general cheltuieli" - asta este foarte mult! - ar fi fost normal să-mi pot onora oamenii. Ei bine, nu am voie. Asta creează un lucru foarte periculos: oamenii nu se mai leagă sufleteşte şi profesional de instituţia de unde-şi iau salariile. Toţi vor să fugă spre altceva, întârzie la repetiţii, nu vin, se îmbolnăvesc etc. Sunt tot felul de efecte colaterale ale acestei chestiuni, în domeniul pe care eu îl cunosc.


Aţi fost ministru al Culturii vreme îndelungată şi aveţi experienţă managerială. Nu cumva acest domeniu ar putea fi mai bine gestionat pe timp de criză?


 E mai greu de imaginat ca ministrul Culturii să aibă reacţii vehemente, atât timp cât hotărârile se iau solidar în guvern. Principiul guvernamental este acela că, dacă un ministru este împotriva unei decizii pe care premierul şi ceilalţi miniştri o iau împreună, trebuie să demisioneze. Eu am plecat, mi-am dat demisia de câteva ori. Glumesc spunând că „sunt cel mai demisionar ministru" din toate guvernele postdecembriste. Am avut patru demisii. Prima a fost anunţată verbal atunci când făcusem o gafă impardonabilă - cum se zice mai nou. În decembrie 1996, după ce depusesem jurământul, scrisesem o scrisoare ce a fost citită în piaţa centrală de la Belgrad, împotriva lui Miloşevici. Această scrisoare mi-o ceruse Adam Puslojici, un poet sârb prieten cu mine şi cu Nichita Stănescu, care a fost la Bucureşti la momentul Revoluţiei Române. El mi-a spus: „Bătrâne, scrie ceva, că lumea te ştie la Belgrad! Noi suntem acum cu Miloşevici, aşa cum eraţi voi cu Ceauşescu". Am scris repede o filipică, iar a doua zi după ce s-a citit am primit un telefon de la un secretar de stat în Ministerul de Externe care m-a întrebat, ca şi cum ar fi fost absurd, dacă am scris vreo scrisoare împotriva lui Miloşevici. Atunci am realizat ce gafă am făcut. Eram membru al unui guvern care avea relaţii diplomatice intacte cu Iugoslavia de atunci şi nu aveam voie să mă exprim.


Atunci a fost prima oară când v-aţi prezentat demisia...


 Da, la următoarea şedinţă de guvern am anunţat că demisia mea stă la dispoziţia premierului. Într-adevăr, a fost o greşeală, chiar dacă luarea mea de poziţie era una normală. Era o circumstanţă atenuantă prin faptul că eu nu eram politician de carieră şi nu eram membru al niciunui partid politic. S-a vorbit despre acest lucru în guvern şi s-a luat hotărârea de a se aştepta eventuale reacţii de la Belgrad. N-a fost nicio reacţie oficială din partea guvernului de acolo şi lucrurile au rămas aşa.

Poţi lua teatrul şi ca pe un barometru, ca pe un seismograf social. Afluenţa publicului sau interesul scăzut al acestuia vorbesc de la sine.

„E o falsă impresie că nu sunt bani pentru Cultură"

V-aţi prezentat demisia de două ori din cauza bugetului alocat Culturii...


 Le-am prezentat în disperare de cauză pentru că nu mă înţelegeam cu ceilalţi... În 1999, cu domnul Radu Vasile - premier şi cu domnul Remeş - ministru de Finanţe, bugetul pe care l-a primit Ministerul Culturii era la jumătate din ceea ce era necesar. Eu eram în plină activitate cu Programul Naţional de Restaurare a Monumentelor, program ce avea buget separat. Guvernul acceptase ideea că spaţiul monumental trebuie ferit de fluctuaţiile bugetare, iar în 1997 obţinusem un buget de 30 de ori mai mare decât bugetul anului anterior. Am deschis 300 de şantiere faţă de 30 câte erau iniţial. Multe dintre monumente erau în situaţii dramatice. Totul a mers bine până în 1999 când Remeş m-a liniştit că la rectificarea bugetară îmi dă jumătatea cealaltă din banii necesari. A trebuit să negociez cu toţi constructorii care făcuseră contracte cu Ministerul Culturii pentru acest program. Ei au lucrat pe încredere, fiind încântaţi de faptul că eu mă achitam la zi de datorii. Se impusese acest principiu, iar constructorii au lucrat mai mult de şase luni pe datorie. Era vorba de sume mari de bani. O restaurare este de cinci ori mai scumpă decât o construcţie nouă.


Prin urmare, domnul Remeş era să vă lase fără bani...


 La rectificare, după ce trei zile la rând m-am dus la Ministerul de Finanţe şi am negociat, mi s-a spus, cu o seară înainte de şedinţa de guvern, că totul va fi OK. M-am dus dimineaţa în şedinţa de guvern, fiecare avea pe masă bugetul repartizat şi când colo, nu numai că nu-mi dădea nimic din ceea ce promisese, dar îmi luase şi două miliarde de lei din ce economisisem din alte spaţii. Evident că am luat foc, evident că am făcut scandal. Raportul între miniştrii devenea absurd. Cum adică?! Mă minţi cu o seară înainte?! Drept pentru care domnul Remeş sare în sus şi spune: „Mai lasă-mă, domnule, cu Cultura dumitale! În vremuri de restrişte, Cultura se opreşte!" I-am spus: „Domnule ministru, două lucruri trebuie să vă spun - unu, că sunteţi departe de adevăr, Cultura nu se opreşte niciodată, eu mă opresc în acest moment şi doi, vă promit că vă fac celebru cu această replică!" Am scris de mână demisia, am pus-o pe masa Guvernului, am luat maşina, m-am dus la Preşedinţie, la domnul Constantinescu, am depus-o şi acolo şi am plecat acasă.


Şi totul s-a rezolvat ca prin „minune"...


 În opt zile au venit toţi banii. Deci, încă o dată o spun: e o falsă impresie că nu sunt bani pentru Cultură. Atunci când se dau bani la Cultură putem spune că e vorba de un guvern echilibrat, normal, care ştie că domeniul acesta nu este unul oarecare. Uitaţi-vă, însă, că întotdeauna s-a întâmplat aşa - acest minister a fost monedă de schimb între membrii coaliţiei. Şi lucru acesta nu e bun. A treia demisie a fost tot pe chestiunea banilor alocaţi Culturii, iar a patra a fost pe problema certificatelor de revoluţionar. La iniţiativa mea, Guvernul trimisese în Parlament un proiect de lege prin care se anulau aceste privilegii absurde. Dacă ţineţi minte, s-au făcut demonstraţii, Dan Iosif s-a legat în lanţuri, a fost scandal mare. La patru dimineaţa am plecat din Guvern nu numai cu ideea că nu retragem proiectul de lege, dar că dăm o ordonanţă de urgenţă a doua zi, la ora 12, pentru anularea privilegiilor.


Ca să aibă aplicabilitate imediată...


 A doua zi la ora 12 când am intrat în clădirea Guvernului, am simţit imediat că ceva e în neregulă. Lumea închidea uşa când mă vedea, să nu discute cu mine. Am intrat în sala de şedinţe. Pe masă era pus, în faţa fiecărui scaun, proiectul de ordonanţă, dar ceva în aer îmi spunea că nu e în regulă. Şi a venit domnul prim-ministru Ciorbea să ne spună spăşit că liderii partidelor s-au adunat şi au considerat că „nu e cazul". În momentul acela mi-am dat demisia, dar Victor Ciorbea a venit după mine şi mi-a spus că nu mi-o primeşte şi că va constitui o Comisie oficială, pe care s-o conduc eu, de modificare a legii din Parlament. Neadoptându-se ordonanţa de urgenţă, a rămas în lucru legea şi atunci am renunţat la speranţa că voi reuşi anularea privilegiilor. A plecat Ciorbea, cum bine ştiţi, a venit Radu Vasile şi a făcut praf guvernul, ca să nu spun mai mult decât atât.

Domnul Remeş sare în sus şi spune: „Mai lasă-mă, domnule, cu Cultura dumitale! În vremuri de restrişte, Cultura se opreşte!"

„Ziariştii trebuie să aibă drepturi de autor"

Aţi fost ministru într-o perioadă foarte dificilă. E mai greu acum decât atunci?


 Sunt alte auspicii. Atunci problema era politică. PNŢCD-ul avea o pondere importantă, era la conducerea coaliţiei de guvernământ care era foarte largă. PD-ul a încercat şi a reuşit până la urmă să rupă coaliţia şi să compromită PNŢCD-ul. Ţărăniştii n-au avut inspiraţia să organizeze alegeri anticipate şi nici să-l demită de la Externe, prin primul ministru, pe Adrian Severin, după gafa uriaşă pe care a făcut-o în Statele Unite când s-a opus vizitei lui acolo. Ar fi dat semnalul unui prim-ministru viguros. Nefăcând niciun gest şi ţinând şedinţe de guvern nesfârşite, neavând curajul să semneze multe din deciziile guvernamentale a şi enervat, a făcut ca PD-ul să plece de la guvernare, să compromită PNŢCD-ul şi să ajungă la situaţia în care se află acum. Însă, eu am putut să rezolv probleme importante din domeniul Culturii. Aş spune, fără falsă modestie, că le-am rezolvat spectaculos. Vă dau câteva exemple: lista monumentelor înscrise la UNESCO în 1996 cuprindea opt unităţi de patrimoniu, mai precis mânăstirile pictate pe dinafară din Bucovina şi mânăstirea Horezu. Le-am mai trimis 23 de dosare în 1997, iar în 1999 s-au aprobat 22, printre care Sighişoara şi vestigiile dacice.


Ceea ce vedem astăzi la Sighişoara este şi datorită includerii sale pe lista UNESCO...


 Sigur, a intrat pe lista UNESCO şi acest lucru a salvat Sighişoara de idioţenia pe care vroiau s-o facă Agathon şi Năstase cu Parcul Dracula în inima oraşului vechi. O tâmpenie cu interese economice foarte clare. La ora asta România are 30 de unităţi de patrimoniu. Al 31-lea nu a fost refuzat, ci amânat - e vorba de mânăstirea Neamţului - pentru că se construise în zona de protecţie a monumentului un mini-hotel ce trebuia demolat. N-ai voie, la mai puţin de 100 de metri de un monument de talie mondială, să ai un hibrid construit acolo. Trebuia dărâmat motelul. Nu s-a dorit asta şi a fost amânat proiectul. Deci, toate dosarele pe care le-am trimis, cu un record de viteză, în doi ani, au fost aprobate. Apoi, restaurarea „Coloanei fără sfârşit", legislaţia muncii, banii pentru restaurările de monumente, apariţia legii dreptului de autor şi toate lucrurile care au intrat acolo, sunt mai mult sau mai puţin opera mea.


Acum nu se mai poate...


 Păi, acum aţi văzut ce s-a întâmplat... Legea dreptului de autor nu este o invenţie românească. Eu am lucrat
nemijlocit la ea. Legea dreptului de autor este copie fidelă a legii europene. Astea sunt principiile legii. Un gazetar are drept de autor, el scrie şi scrisul lui e unicat. Dacă acel scris al lui sau fotografia lui devine subiect de câştig sau subiect de vânzare, el are dreptul să primească bani din aceste taxări pe care le prevede legea.


S-a discutat mult în privinţa faptului că şoferi şi femei de serviciu erau plătiţi pe drepturi de autor, pe de o parte, iar pe de alta, că ar fi fost un război împotriva presei...


 Dacă e adevărat că şoferii şi alţi salariaţi de acest gen primeau bani pe drepturi de autor este ilegal. Asta este foarte clar.


Dar nu se poate generaliza...


 Nu se poate generaliza. Ziaristul are dreptul lui de autor. De ce, adică, un poet sau un romancier are drept de autor şi gazetarul nu, câtă vreme el scrie cu talentul lui, cu mintea lui, cu mâna lui un articol care se publică şi care este vândut?


Unele articole pot fi incluse în volume...


 Evident, fără doar şi poate. Probabil că s-au făcut exagerări, dar în ceea ce-i priveşte pe ziarişti e limpede: au toate drepturile rezervate.

De ce, adică, un poet sau un romancier are drept de autor şi gazetarul nu, câtă vreme el scrie cu talentul lui, cu mintea lui, cu mâna lui un articol care se publică şi care este vândut?

„PNŢCD a fost infiltrat de neocomunişti"

Ştiindu-vă ataşat de PNŢCD, vă întreb: mai au vreo şansă ţărăniştii să revină în prim-planul politicii româneşti?


 Vreau să vă spun că exact atunci când partidul ar fi putut reintra în atenţia electoratului cu un profil curat, a început să se speculeze cât de mult a furat la guvernare. Asta deşi aş putea să spun că niciunul dintre miniştrii PNŢCD nu a fost compromis de maniera în care a fost compromis premierul Adrian Năstase. A fost o luptă politică. Toată lumea se acuză reciproc, dar până la urmă anchetele spun adevărul. Uite acum ce se descoperă şi câte lucruri apar la suprafaţă de peste tot! PNŢCD a fost de la început partidul care a speriat îngrozitor partidul neocomunist al lui Ion Iliescu şi PSD-ul de astăzi. Şi l-au infiltrat de o manieră incredibilă. La momentul la care am intrat în partid - la şase luni după ce am fost numit ministru - am primit o adeziune-tip în care erau rubrici precum numele, adresa, profesiunea şi dacă ai fost recomandat partidului de către vreun alt membru. Nu te întreba nimeni dacă ai fost membru în Partidul Comunist sau dacă ai fost în Securitate. La prima discuţie avută la nivelul conducerii partidului, i-am spus domnului Ion Diaconescu: „Domnule preşedinte, iertaţi-mă, dar sunt genul de om care, prin natura profesiunii mele, cunosc mai repede oamenii. Am un „miros" mai fin şi am tot timpul senzaţia că aici, la noi, în partidul acesta, sunt tot felul de indivizi... De ce nu treceţi în adeziune rubrica referitoare la apartenenţa la PCR sau la Securitate. Măcar să ştiţi, mai târziu, că cineva a declarat fals, că e un mincinos şi un intrus." Mi-a răspuns mai în glumă, mai în serios: „Dragă, dacă am face asta am rămâne fără partid."


S-a avansat teoria că PNŢCD a fost distrus din interior de către elemente ale fostei Securităţi. Sunteţi de acord cu asta?

Absolut! Acum PNŢCD ar trebui să revină. La ultimele alegeri din partid, toate cele trei grupări care au prezentat moţiuni m-au dorit în interiorul lor. Eu i-am refuzat pe toţi pentru că n-aveam încredere în niciunul. A câştigat domnul Miluţ despre care aveam o impresie deja formată. A câştigat cu banii lui, cu influenţa pe care anunţa că o s-o aibă în societate... Lumea, disperată că partidul n-avea bani nici să întreţină sediile, l-a ales. Şi cu asta a început nenorocirea. S-a văzut că n-are nici în clin, nici în mânecă cu acest partid. Iniţial a avut nevoie de un partid care să-l sprijine să mai candideze o dată la preşedinţie.


Aşadar, vor mai reuşi ţărăniştii să-şi revină?

În momentul în care PNŢCD se va întoarce la principiile care l-au constituit şi la oamenii care merită să-l conducă, da, îşi va reveni. PNŢCD, privit în evantaiul partidelor din România, are programul şi profilul cele mai adecvate unei societăţi normale. Asta pornind de la cele două principii de bază: reîntoarcerea la monarhie şi respectul faţă de Dumnezeu.

PNŢCD a fost de la început partidul care a speriat îngrozitor partidul neocomunist al lui Ion Iliescu şi PSD-ul de astăzi. Şi l-au infiltrat de o manieră incredibilă.

„Ce-am făcut fără monarhie? Ţara e pe dric"

Oare mai este posibilă reîntoarcerea României la monarhie?

E posibilă oricând, dar - iertaţi-mi această tristeţe! - Regele Mihai este de 20 de ani în ţară... Deci, monarhia ar fi putut să se stabilizeze perfect în aceşti 20 de ani, să spunem că am terminat definitiv cu comunismul, anulând actul abdicării din 1947, când Regele a fost silit să plece la modul cel mai grobian. Prin revenirea la monarhie s-ar fi anulat bătălia aceasta pentru funcţia „numărul 1" în stat, pentru un preşedinte care are şi puteri discreţionare. Această putere semiabsolută poate conduce un stat spre alte limanuri. Pe când monarhia asigură funcţia supremă în stat la modul simbolic.


Profesorul Neagu Djuvara este de părere că unul dintre obstacolele reinstaurării monarhiei îl reprezintă Prinţul Radu de România, fostul dumneavoastră coleg de breaslă. Sunteţi de acord?

Să ne înţelegem: nu el e urmaşul la tron, ci Principesa Margareta.


Dar se afirmă faptul că el ar controla Casa Regală...

Dacă urmăriţi apariţiile publice ale Prinţului Radu, veţi fi surprinşi de acurateţea discursului său. E documentat, e la subiect, are modestia lucrului bine înţeles. Conform uzanţelor, el ar urma să fie Prinţul-consort, aşa cum este în Anglia, de pildă - Regina Elisabeta a urmat la tron, iar Prinţul-consort este Prinţul Philip. Ce să facem? Regele Mihai se apropie de 90 de ani...


Cum rămâne cu candidatura la Preşedinţie a Prinţului Radu de România?

Nu am fost de acord cu chestiunea asta. Nu ştiu dacă lucrul acesta a fost în beneficiul monarhiei, însă faptul că a renunţat dă măsura lucrului bine înţeles - ce-i drept, poate mai târziu decât ar fi trebuit. Totuşi, Casa monarhică românească are un evantai de posibili monarhi, la o adică. Şi lucrul acesta este stabilit o dată pentru totdeauna. Dar eu nu vorbesc acum despre persoane, ci despre principii - apropo de discuţia noastră din urmă cu un an, atunci când am spus că în România nu te poţi ataşa niciunui principiu. Principiul monarhic era singurul care putea să acorde moralitate noii orânduiri sociale din România. Aşa, ce-am păţit? Ne-am trezit cu aceiaşi comunişti, dar cu haina întoarsă, în loc de roşu mergând pe roz, ne-am trezit cu securiştii intraţi în afaceri şi posesori de certificate de revoluţionar. Este vorba despre securişti notorii - ăia care ne controlau pe noi. Ce-am făcut? Ţara e pe dric şi e furată până la Dumnezeu.

Principiul monarhic era singurul care putea să acorde moralitate noii orânduiri sociale din România.

„Băsescu are o inteligenţă politică drăcească"

Fostul premier Victor Ciorbea vorbeşte încă despre controlul total pe care îl exercită FSN 1 (PSD) şi FSN 2 (PDL). Îi împărtăşiţi opinia?

Da. Cele două partide s-au despărţit la un moment dat - cu alte cuvinte, cei tineri s-au rupt de cei mai bătrâni, încercând să se izoleze. Dar cum aşchia nu sare departe de trunchi, e acelaşi lucru. Momentul spectaculos este cel în care PD a trecut din stânga în dreapta. După părerea mea - iar viitorul ne va spune mai multe - cred că au făcut o greşeală mortală. Asta pentru că pe partea dreaptă a eşichierului politic sunt mai multe partide, de tradiţie. În plus, au lăsat stânga pe mâna unui singur partid.


Acolo unde s-a dus PDL, în zona populară, era locul tradiţional al ţărăniştilor. Vă cam ecranează...


 Sigur că da. Domnul Wilfried Martens (liderul popularilor europeni) a fost întotdeauna aproape de PNŢCD şi a încercat să-l sprijine, dar cum noi nu putem scoate la alegeri măcar 5% din cauza lucrurilor pe care vi le-am povestit, şi având interesul ca dreapta europeană să aibă membri în Parlamentul de la Bruxelles, s-a orientat către cei care câştigau mai multe voturi.


Nu cumva ar fi momentul ca liberalii să le dea o mână de ajutor ţărăniştilor?


 Liberalii au lovit dur PNŢCD de două ori, asta după ce ţărăniştii i-au scos din neant, la un moment dat. Să nu uităm momentul când domnul Emil Constantinescu urma să candideze pentru al doilea mandat, iar în vara acelui an liberalii au anunţat că ies din coaliţie şi că vor avea propriul candidat pentru Cotroceni. Teoria mea este următoarea, deşi i-am enervat cu ea pe unii: dacă PNŢCD a fost interzis vreme de aproape 50 de ani şi după aceea a revenit, de ce să ne grăbim acum şi să ne cramponăm de compromisuri care să asigure un minim procent de intrare în Parlament pe uşa din dos? Mai bine ne pregătim pentru o apariţie mai spectaculoasă. Nu s-a dorit asta şi aşa am trăit momentul de la alegerile prezidenţiale din 2009 când aripa pe care am susţinut-o - aceea a lui Radu Sârbu - a mers la Timişoara, împreună cu liberalii, întru susţinerea lui Geoană. Am crezut că mor, că iau foc! Aşa ceva este inadmisibil! Din acel moment, eu m-am retras... S-a văzut că strategia tuturor de a se coaliza împotriva lui Băsescu a fost o greşeală. Băsescu avea oricum prima şansă.


Nu credeţi, totuşi, că discutând, la 21 de ani de la Revoluţie, în cheia „comunism/neocomunism" ne cam pierdem vremea? Preşedintele Băsescu e acuzat că s-a folosit de această sensibilitate a românilor în mod nesincer.

Da, dar cum să vă spun, nu sunt primul care acceptă ideea istorică cum că politica e o curvă. Dacă vrei să ai acces la putere trebuie să foloseşti orice mijloace. Asta vine din natura omului, nu trebuie să-l citeşti neapărat pe Machiavelli. Promiţi, după care nu te poţi ţine de promisiuni, începi să te justifici, nu o poţi face şi ataci la baionetă, spui că nu ţi s-au creat condiţii etc. Băsescu are o inteligenţă politică drăcească. El e un adversar de temut din punct de vedere al discursului politic - simplu şi eficient. Nu vreau şi nici nu sunt în măsură să analizez prea adânc acest lucru, însă trebuie să ne amintim că inclusiv Constantinescu trebuia să facă unele compromisuri de tip politic - mai mari sau mai mici.


E un bun actor actualul preşedinte?


 Sigur. Unul foarte bun. Are un ton şi o prezenţă de invidiat. Are un soi de autoritate în glas care nu e puţin lucru, n-are moliciunile lui Constantinescu sau discursul nesfârşit al lui Iliescu. E mult mai eficient. Nu se pierde în nuanţe, se duce direct la sursă şi direct la înţeles. Nu mai e un secret pentru nimeni că eu am făcut parte dintre cei care l-au ajutat pe domnul Constantinescu în campania electorală. Am fost autorul unui gând care, alături de altele bune pe care le-a avut, l-au condus la victorie - este vorba despre întrebările pe care i le-a adresat domnului Iliescu: „Credeţi în Dumnezeu?" / „Vă e frică de Dumnezeu?" Povestea cu călugărul Vasile nu e de la mine... Domnul Băsescu a avut inspiraţia, la sfârşitul confruntării cu Adrian Năstase, să spună că e o tristeţe că poporul român are de ales şi acum între doi foşti comunişti.


Acesta este instinctul politic...


 Da! Genial! Asta după ce l-a întrebat pe Năstase dacă nu cumva ar trebui să-i fie milă când pune puşca la ochi şi trage într-o căprioară. Pentru o populaţie care se duce la vot şi nu este neapărat cultivată, aceste tipuri de argumente sunt excepţionale.

Dacă PNŢCD a fost interzis vreme de aproape 50 de ani şi după aceea a revenit, de ce să ne grăbim acum şi să ne cramponăm de compromisuri care să asigure un minim procent de intrare în Parlament pe uşa din dos?

„Nimeni nu mai crede în nimeni"

Putem găsi în societatea românească o forţă coagulantă? Părem foarte fragmentaţi...

Nu... Mi-e foarte teamă că nu, cel puţin în următorii ani. Societatea românească este atât de fragmentată, de fracturată - s-au creat diferenţe enorme între cei care pur şi simplu mor de foame şi cei care s-au îmbogăţit furând - încât principiile comuniste ale egalitarismului pot să-şi facă oricând loc. Asta deşi aici este vorba de un accident. E adevărat, în Occident se spune „Nu-i întreba pe cei bogaţi cum au făcut primul milion!", însă trebuie să ne amintim cum s-a devalizat Bancorex şi cum împrumuturi de zeci de milioane de dolari nu s-au rambursat. Cei care au luat un milion sau două de dolari au cumpărat ceva după care au garantat toate celelalte împrumuturi, în succesiune, cu bunurile cumpărate. Sunt mari discrepanţe. Apoi, această criză nenorocită a afectat toate zonele, de la mame şi până la pensionari. Toate acestea au sfâşiat societatea noastră, au zdrenţuit-o, iar lumea nu mai are încredere în nimeni. Problema principiilor devine acută. Nimeni nu mai crede în nimeni, lucru foarte grav!


Ce i-aţi spune unui tânăr care se pregăteşte să plece din România?


 Întâmplarea face ca băiatul meu cel mare să fi avut norocul şi eu şansa de a-i oferi un loc de studiu excepţional - Universitatea din Geneva. Aţi crede că lucrul ăsta este imposibil... E posibil pentru că acolo locuieşte sora mea. Băiatul meu a avut unde să locuiască şi să mănânce, deci „problema numărul 1" era rezolvată în cei patru ani cât a stat acolo. Taxele care au fost nu erau mari. El a terminat între primii zece acolo şi a avut o carieră fulminantă. A lucrat în Elveţia, dar a decis el însuşi să se reîntoarcă în ţară. A venit ca reprezentant al unei firme americane mari în ceea ce priveşte consultanţa financiară şi este în acest moment directorul firmei respective pentru România. Lucrează cu firme româneşti şi face consultanţă la înalt nivel. S-a şi exprimat în sensul că idealul lui a fost să se întoarcă acasă.




E printre puţinele cazuri de acest gen...

Problema este ca tinerii care pleacă să se pregătească bine profesional. Atunci locul lor de viaţă şi de câştig ar putea fi oriunde. Să ne aducem aminte ce important rămâne pentru istoria României faptul că multe capacităţi şi genii au trăit afară. Mă refer la domeniul cultural, în special.


Prin urmare nu mai vedeţi o problemă în plecare din ţară a tinerilor...

Nu mai văd o problemă în asta. În situaţia în care România va ajunge la un nivel acceptabil de viaţă, oamenii se vor întoarce. Eu acum mă întâlnesc cu tot felul de străini - irlandezi, englezi, francezi - care au ales să trăiască în România, fie că s-au căsătorit cu românce care n-au vrut să plece, fie că s-au simţit mai bine aici. Uniunea Europeană va crea posibilitatea de mişcare.


Doriţi să încheiem într-o notă optimistă...

Tatăl meu mi-a spus: „Nu-ţi dau sfaturi, nu te rog să le urmezi neapărat, dar îţi spun din experienţă nişte lucruri - nu minţi fundamental pentru că dacă o faci pe o temă importantă, va trebui să ţii minte că ai făcut-o şi îţi vor trebui şi alte minciuni ca să o acoperi. Mai bine spui adevărul pentru că n-ai să-l uiţi niciodată şi cu el te vei putea apăra. În al doilea rând, nu fura. Asta pentru că în momentul în care faci o chestie necinstită, îţi pierzi somnul. Odată făcut un compromis, îl vei face şi pe al doilea." Îmi dădea exemple de oameni lângă care a trăit şi care au procedat aşa. Somnul liniştit la tine acasă este garanţia supravieţuirii în orice condiţii. Eu am respectat treaba asta şi mă uit cu amuzament în jur, dându-mi seama că poţi fi căutat în porcăriile pe care le-ai făcut şi ca preşedinte de ţară, şi ca prim-ministru.

Problema principiilor devine acută. Nimeni nu mai crede în nimeni, lucru foarte grav!

Adevărul