De ce sunt monarhist

Sunt întrebat de multe ori: „De ce eşti monarhist?" Iniţial, mi s-a părut o întrebare stupidă. Cu timpul am devenit mai înţelegător. Lumea românească de până în '89, pe care o ştiu bine, a fost atât de lipsită de firesc, pur şi omenesc, încât „de ce eşti monarhist?" mi se pare chiar...normală, într-o ţară postcomunistă. Mai sunt întrebări „postcomuniste", la care am ajuns să răspund fără reţineri, doar cu grija de a nu irita nervi sau orgolii. Dacă cea cu monarhia mi se adresează, de regulă, cu un aer de curiozitate suspicioasă, altele mă „atacă" insidios, ca la anchetă. Ştiu, suntem un neam de indivizi curioşi de soarta vecinului, până la a-i dori şi lui insuccesele personale. Dar parcă e prea de tot să pui întrebări care nu se pun. Mai ales că aici e vorba de cultura respectului faţă de opţiunile liber alese ale omului.

Să revin, însă, la de ce sunt monarhist. Că doar nu te-ai născut în monarhie, continuă ce-i care mă întreabă, iar la şcoală n-ai învăţat decât de rău despre ea. Cel mult că a fost unul din multele regimuri politice din istoria modernă a României. Acesta este şi adevărul. Şcoala pe care a făcut-o generaţia mea republicană a tratat monarhia constituţională cu indiferenţă regală. Despre familia dinastică a românilor am auzit mai multe afirmaţii ignobile, decât cele ce-i recunosc meritele istorice. Hohenzollern-Sigmaringen era nume bun de râs, abia reproductibil verbal de unii, nicidecum de respectat. Cu timpul, aproape şters din memoria colectivă. Din păcate, nici după '89, lucrurile nu s-a schimbat sensibil. Şi nu mă refer la expulzările de rit bolşevic ale familiei regale, de către regimul de la Bucureşti, la începutul deceniului '90, după fiecare din cele două tentative de-a intra în ţară. Mult mai grav mi se pare faptul că şi astăzi întâlneşti tineri şi mai în vârstă decât ei, care ridică din umeri când sunt întrebaţi ce-a însemnat monarhia pentru istoria noastră modernă. Despre ce-ar putea însemna, nici vorbă. Ce, vrei o dinastie eternă, în fruntea ţării?, mi se taie, de cele mai multe ori, maioneza apetitului de-a lega un dialog. De parcă, regimul republican - aşa cum îl cunoaştem - ar fi străin de ideea „dinastiei de familie"...

Pentru mine, a vorbi de monarhia la români presupune a pleca de la premisa că a apărut şi a dispărut din viaţa poporului fără aportul semnificativ al acestuia. A apărut după înlăturarea principelui A.I.Cuza - primul conducător, în epoca modernă, ales de mase, atunci când democraţia încă nu-i tulbura existenţa. Nişte politicieni, din dorinţa asemănătoare celei pe care şi cei de astăzi o afişează, de europenizare a societăţii româneşti, au adus pe tronul Principatelor Unite un prinţ străin, Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen. Iar străinul ăsta, cu încăpăţânarea lui germanică, după ce a devenit Rege, a făcut de bine să impună trecerea românilor de la feudalismul întârziat, la capitalismul de dezvoltare. Numai istoricii oneşti ne pot spune cum de a reuşit acest om (străin de neam şi, iniţial, de religia lui) să susţină interesul Regatului mai presus de cel al politicienilor. Cu toate bunele şi relele democraţiei de început, a modernizat societatea care, până la el, arăta ca la porţile orientului feudal. Urmaşul lui, Ferdinand, şi-a legat numele de întemeierea României Mari, a acordat democraţiei votul general, a împroprietărit ţăranii şi a consolidat monarhia constituţională după cele mai moderne idei ale epocii sale. În perioada de criză europeană ce a urmat, dinastia şi-a pierdut prestigiul, în faţa poporului întregit, datorită moştenitorului lui Ferdinand, Carol II, regele inteligent, cult, dar aventurier, devenit mai mult român decât neamţ, prin forţa traiului între politicienii dâmboviţeni. Urmaşul lui, Mihai, a avut neşansa de-a fi suveran la o vârstă foarte tânără şi în plin război mondial. După marele măcel, a abdicat sub presiunea externă, a înţelegerilor dintre aliaţii învingători, şi cea internă, a cozilor de topor sovietice.

Aşadar, de ce sunt monarhist: 
1. pentru că naţiunea română a adoptat şi respectat monarhia şi nu este vinovată de dispariţia ei, după 66 de ani de existenţă;
2. pentru că poporul român a avut încredere în opţiunile elitelor sale politice de la 1866 şi 1918;
3. pentru că naţiunea română, în spiritul său, îşi doreşte un conducător suveran capabil să ţină sub control gâlceava politicienilor;
4. pentru că Regele Mihai I a avut un comportament demn de întemeietorul dinastiei, Carol I, în toată perioada ultimilor 64 de ani, după abdicarea sa;
5. pentru că, în opinia mea, monarhia, ca organizare statală cu rădăcini în mistica populară, poate reaşeza politicul în slujba naţiunii;
6. pentru că momentul abdicării forţate a Regelui Mihai I, la 30 decembrie 1947, împarte modernitatea noastră, în două jumătăţi corespunzătoare creşterii şi descreşterii respectului României, în interiorul civilizaţiei europene;
7. pentru că numai monarhia constituţională, în opinia mea, ne poate scoate din această lungă rătăcire postcomunistă.

Dorin Teodorescu