FOTO Francisc Rainer, “un benedictin al culturii”

Ziarul online Cotidianul a publicat recent un amplu articol, remarcabil argumentat și documentat, despre una dintre cele mai luminoase și mai eminente personalități din lumea universitară românească. Profesor și savant, Francisc Iosif Rainer s-a născut în anul 1874, în Bucovina (în acel moment parte a Imperiului Austro-Ungar). A murit în august 1944, la București.

Rainer a fost medic și antropolog. În strălucita sa carieră științifică și pedagogică, el a activat profesional în timpul a cinci domnii: cea a Regelui Carol I, a Regelui Ferdinand I, a Regelui Mihai (cu regență), a Regelui Carol al II-lea și, din nou, a Regelui Mihai. S-a bucurat de înalta considerație a Regelui Carol I, la moartea căruia Rainer avea patruzeci de ani. Dimitrie Gusti l-a numit, o dată, pe Rainer un benedictin al culturii.

A întreprins studii valoroase și relevante până în zilele noastre. A fondat școala de antropologie românească. A fost profesor la Universitatea din Iași și la Universitatea din București. Membru de Onoare al Academiei Române. Institutul de Antropologie al Academiei Române poartă astăzi numele lui Francisc Rainer.

De curând, tinerii săi admiratori de astăzi, studenții mediciniști de la Timișoara, au oferit în dar Bibliotecii Regale de la Săvârșin un volum original de studii ale lui Francisc Rainer, ca un omagiu adus sprijinului de care Rainer s-a bucurat din partea Familiei Regale, de-a lungul anilor săi de carieră.

Francisc Iosif Rainer spunea: Există o sinteză a cunoaşterii, care prin artă şi ştiinţă poate arunca o punte între om şi dumnezeire!

Vă invităm cu căldură să citiți întreg articolul publicației Cotidianul:

Motto: „Există o sinteză a cunoaşterii, care prin artă şi ştiinţă poate arunca o punte între om şi dumnezeire!” (Francisc Josif Rainer)

Cu 130 de ani în urmă, în Piaţa Universităţii de azi încă se mai afla, pentru câţiva ani, o grădină în care puteai să te pierzi preţ de clipe în orice ceas al zilei. În această grădină obişnuia să vină la ceasurile 12 din zi un tânăr licean pentru a-şi petrece recreaţia in linişte. Colegiul „Sf. Sava” se afla în apropiere iar pentru tânărul nostru această retragere era numai o trecere între două drumuri. Se aşeza pe una dintre bănci şi mânca pachetul de acasă. O gustare frugală, un ou şi puţină pâine cu ceva şi, în timp ce mânca, privea departe, spre forfota străzii. Apoi se îndrepta spre biblioteca Universităţii, obişnuind să intre pe la Facultatea de Ştiinţe, intrare astăzi blocată. Acel licean se numea Francisc Iosif Rainer. Acesta a fost începutul preocupărilor sale de a se apropia de cunoaştere iar lecturile parcurse la biblioteca Universităţii l-au adus pe deplin în vecinătatea ştiinţelor, a concretului din imediat. Aici şi în astfel de circumstanţe, elevul de liceu Rainer ia hotărârea să facă medicină. Şi în această poveste a pătruns în anul 1892.

Cincizeci şi doi de ani mai târziu, tot într-o zi de vară, se găsea întins pe pat şi foarte slăbit, la sfârşitul unui drum pe care-l simţea venind fără a-l mai putea opri ceva. A cerut hârtie şi creion să scrie, dar a renunţat, spunând celor din jur că la ora opt „se termină” drumul lui. Şi pe când pleca mai simţea câte o strângere de mână şi, pentru a-i linişti pe cei din preajmă, şoptea „încă... încă...”, dar apoi a plâns pentru că fuseseră spuse cele din urmă cuvinte. Şi plângând, cu capul întors spre ferestre, a adormit. Pe când liceanul acela se pregătea să intre în Facultatea de Ştiinţe şi să urce spre bibliotecă.

Preocupările lui Francisc Rainer sunt dificil a fi încadrate în domenii bine delimitate pentru că avea pentru fiecare ceas al zilei o mărturisire de făcut. Iar această mărturisire era sinteza unor preocupări şi cercetări elaborate, venită din medicină şi trecută prin filtrele culturii universale sau decupată din literatură, artă sau filozofie şi adăugată complementar excursului medical. Acest lucru surprindea foarte mult iar colegii săi de facultate spuneau că „este un fenomen”. De fapt, abilitatea răspunsului pornit de la particular şi dezvoltat către general a fost construită numai prin efortul personal. Rainer spunea foarte simplu acest lucru studenţilor săi: „Personalitatea se dezvoltă rezolvând probleme puse pe realitate. Alegerea soluţiilor preferate în această rezolvare fixează genul personalităţii. Importante sunt ciocnirile cu realitatea, iar nu fantomele lucrurilor. Putem fi convinşi că singura cale care ne este oferită pentru a evolua este cea a efortului personal. Nu putem evolua decât după intuiţia noastră, de aceea, fiecare din noi trebuie să găsească calea personală prin care îşi creşte calităţile.”¹

Soţia sa spunea despre el că a trăit până la 40 de ani, adică până în anii 1913-1914, într-o „îndelungată adolescenţă” din care a ieşit pe neaşteptate cu o mare responsabilitate: cursul de anatomie de la Facultatea de Medicină din Iaşi. Şi în deschiderea acestui curs, Rainer anunţa un principiu de viaţă şi metodă pedagogică, construite în tăcere şi deplină intimitate, în vremea celor 17 ani de clinician la Spitalul Colţea: „Am avut întotdeauna convingerea că nu există simţire atât de înaltă, nici gândire atât de vastă şi de adâncă, încât să nu le poţi împărtăşi unor minţi şi inimi tinere. E menirea cea mai frumoasă a profesorului, să găsească căile pentru aceasta. Cât sunt de departe de acest ideal, nimeni nu poate şti mai bine decât mine! Dar preţul pe care-l au fiinţele D-voastră pentru mine cred că l-aţi simţit. Pot spune fără şovăială că am văzut în D-voastră tot viitorul D-voastră”.²

Rainer a intrat în viaţa pedagogică cu credinţa în solidaritatea sufletelor omeneşti, încercând să dobândească „un avut sufletesc şi intelectual cu gândul de a-l trece altora” deşi „hotarele sufletului nu le vei afla umblând şi oricât vei cutreera toate drumurile atât de adânci sunt înţelesurile lui”. Se simţea într-atât de legat de sufletul uman încât îi părea „o crimă să-mi bat joc de tineret”.³

Lucra cu migală şi mare delicateţe atât cu sufletele tinere, atât în sala de curs, cât şi în sălile de disecţie. O zi din viaţa lui Rainer nu era numai cu debut timpuriu, dar şi foarte variată ca program, toate aceste variaţii servind unui singur scop: cunoaşterea sufletului omenesc. Ziua de lucru începea dimineaţa la două sau trei şi ce era mai greu de citit citea dimineaţa. Citea de la 2 la 8 şi apoi intra în serviciul medical. La ora cinci după-amiază era la şosea, la rondul al II-lea, spunând celor apropiaţi: „Nu numai plimbarea, dar să stăm şi pe iarbă şi apoi după un sfert de oră să răspundem. Cursele de bicicletă erau în fiecare zi, sau de 2, 3 ori pe săptămână. Una din chestiile pe care le punea era transformarea energiilor. A propus să se unească Iosif, Bruckner şi Buşilă, să ia fiecare câte o carte şi să refere fiecare. Lucrurile cele mai importante le scria caligrafic şi le punea pe pereţi, pe cartoane, spunând că atunci când trece, trebuie să dea cu ochii de ce a scris. Spunea că nu are nici un sens să trăieşti, dacă nu poţi să faci ceva... .”⁴

Aceasta se întâmpla în anul 1897. Peste ani, dr. Negreanu consemna această realitate şi rezultatele ei, venite dintr-un efort individual continuu de perfecţionare: „Cine nu a avut în viaţa lor nopţi de insomnie, frământat de marile probleme cosmice, acela nu e vrednic să se numească om şi nu e vrednic să trăiască. Acela e om care e în stare să moară pentru o idee. Când cu monografia de la Fundul Moldovei (Bucovina), Rainer mergea seara cu elevii se uita la cer şi dădea explicaţii astronomice şi recita din partea a II-a din Faust. Făcea nişte paşi mari. Umbla pe munte cu o repeziciune ca nimeni altul. A făcut tot timpul scrimă cu Pipart, Bădescu şi Pancu”.⁵

Rainer construia din acelaşi fond un demers aplicat, pe forma specifică a cursului. A fost o perioadă când a predat în acelaşi timp cursul de anatomie la medicină, arte plastice şi la Institutul Naţional de Educaţie Fizică. În acest din urmă caz, explicaţiile lui de curs arătau astfel: „Mersul e alcătuit dintr-o succesiune de poziţii în care sunt angajate toate segmentele corpului; este un act personal, în funcţie de raportul de pârghii ale segmentelor corpului şi mai e în funcţie de temperamentul omului. Starea sufletească încă se reflectă în acest gest elementar al nostru. Forma pe care o ia încălţămintea ce o uzăm ne dă indicii sigure de felul cum acţionează lanţul de forţe din corpul nostru împotriva gravitaţiei. (...) În masa cromatică care cuprinde «gheni» purtători ai însuşirilor pe care le primim ca zestre de la antecedenţii noştri, stau întipărită forma corpului, temperamentul şi însuşirile sufleteşti şi chiar destinul omului.”⁶
Apoi sublinia că toate calităţile fizice „trebuiesc câştigate prin străduinţe şi prin sudoare de către fiecare generaţie” deoarece, „în fiinţa noastră, numai fenotipul poate fi influenţat, într-o anumită măsură, de mediu şi de educaţie.”⁷

Elevul Fr. Rainer în anul 1891

Pentru studenţii de la Arte Plastice era un altfel de demers, Rainer spunând că „trebuie să educăm ochiul studentului pentru a percepe diferitele subtilităţi şi nuanţe, trebuie ascuţită facultatea de diferenţiere.”⁸

Despre această proiecţie a profesorului faţă de rezultatul dnal al unui curs un universitar, unul dintre foştii studenţi de la Arte Plastice, dna Aurora Pavelescu, îşi amintea la peste două decenii distanţă, în anul 1945, despre cum decurgea cursul de anatomie artistică al prof. Rainer: „Examinând modelul viu ni se atrage atenţia asupra proporţiilor. Profesorul ne-a explicat o schemă de proporţii după metoda lui Fritsch. Era simplă şi uşor de calculat. Se măsura lungimea coloanei verterbrale, care era împărţită în patru părţi (module). Cu ajutorul acestor module se combină schema de proporţii. Cum eram familiarizaţi cu găsirea pe modelul viu a punctelor, care reprezentau centrele articulaţiilor, puteam lua măsurile pe care le aplicam pe schemă. Într-o parte figurau lungimea membrelor aşa cum ar fi trebuit să fie după regulele proporţiilor, iar în cealaltă, ceea ce găseam în realitate. De multe ori disproporţia era impresionantă. Măsurând un număr mai mare de modele ne familiarizam cu acest procedeu şi cu timpul ne dădeam seama de la prima vedere dacă un corp omenesc e proporţionat sau nu e. (...) Pe modelele feminine observăm depunerile de ţesut adipos. Profesorul ne explica schimbările care se ivesc în raport cu vârsta. Modelele masculine ne dădeau prilejul să examinăm musculatura, să ne dăm seama ce este tonusul muscular. Luam cunoştinţă de vasele superficiale. La fiecare lecţie aveam prilejul să cunoaştem noi amănunte. Rând pe rând ni se descriau: ureche, nasul, ochiul, înfăţişate anatomic şi apoi comparate pe modele şi în diferite opere de artă, după epocă şi autori. Observam culoarea irisului şi ni se spunea cui i se datorează şi cum se explică diferitele lui culori. Interpretam particularităţile deosebite ale figurii, fie ca însuşiri fetale, fie ca elemente patologice, fie ca diferenţe rasiale. (...) Sătui de viaţă.

Uneori în faţa unui model, studentul chemat să-l examineze nu observa toate amănuntele. Atunci Profesorul îl ajuta. De exemplu întreba dacă a mai văzut undeva cutele de pe gât care se vedeau la o femeie tânără. Profesorul ne amintea că se găsesc la Venus din Milo şi sunt deci un semn de frumuseţe. Este aşa-numitul «collier de Venus». Exemple de amănunte estetice ne dădea foarte numeroase: perniţa de grăsime situată în dreptul axilei pe marele pectoral sau gropiţele lombare laterale inferioare. Toate erau amănunte figurate cu multă grijă pe statuile antice.”⁹

Referitor la cursul lui Fr. Rainer, profesorul Gheorghe Ghiţescu considera că „ştiinţa formei vii s-a întâlnit la Rainer în mod firesc cu ştiinţa formelor exterioare ale corpului viu, cu anatomia artistică. (...) Dincolo de domeniul anatomiei şi al discuţiei modelajului muscular în repaus şi în mişcare, în lecţii speciale, sau în simple incursiuni legate de probleme anatomice, se deschidea domeniul vast al morfologiei exterioare diferenţiate şi al expresiei.”¹⁰

Pentru studenţii săi de la Medicină, Rainer avea un demers ştiinţific orientat către intervenţia imediată, nu fără includerea intuiţiei. El spunea astfel: „Nu cunoştinţe multe, ci puţine, organice, în contact cu realitatea, cunoştinţe portative, fără de care eşti pierdut la patul bolnavului”.¹¹

Elevii săi de la Facultatea de Medicină i-au spus peste ani, „cu admiraţie”, lui Mircea Vulcănescu cum intuiţia îl dusese pe Rainer „la descoperirea unei corelaţii funcţionale între organe fără legături aparente între ele, ba chiar şi a unor caractere anatomice importante, pe care studiul cadavrelor nu le îngăduise, ele nefiind vădite decât în structura şi funcţiunea organismului în viaţă”. Pentru Rainer, unitatea organismului era „o exigenţă de metodă, o perspectivă a spiritului, un element ascuns, care trebuie să ordoneze mersul operaţiilor inteligenţei atunci când încearcă lămurirea unui fapt concret, a unei forme”.¹²

Rainer s-a adresat şi publicului larg în cadrul unor conferinţe publice de-a lungul a zece ani, undeva între 1932 şi 1942. Claritatea observaţiilor sale şi limbajul limpede, cuvintele simple au convins de fiecare dată. Au fost cel puţin două ipostaze: o dată în timpul cercetărilor de teren, alături de Dimitrie Gusti,¹³ unde de fiecare dată Rainer a reuşit să-i convingă pe ţăranii satelor izolate să colaboreze cu sociologii şi medicii veniţi în satul lor, şi pe de altă parte, a reuşit să convingă un public foarte variat, consumator de cultură, de preocupările sale nişate, care legau filzofia cu biologia, antropologia şi literatura universală. Cele două laturi inseparabile, biologicul şi culturalul, creează „Fenomenul Om”. Rainer obişnuia să spună că „orice concepţie a vieţii izvorâtă numai din biologic a subumană, dar nici o concepţie a vieţii nu trebuie să fie în contradicţie cu biologia”. Francisc Rainer a subliniat întotdeauna importanţa educaţiei populaţiei.

Pionierat în predarea anatomiei

Fr. Rainer, student în primul an la Medicină

Erudiţia construită încă din anii liceului l-a ajutat pe Rainer să realizeze prima descoperire remarcabilă, şi această descoperire nu a fost realizată numai ca urmare a muncii în saloanele Spitalului Colţea, ci mai ales ca urmare a asocierii practicii medicale cu lecturarea în original a operei poetice a lui Goethe. Rainer şi-a dezvoltat metoda de lucru şi cercetare prin dezvoltarea comparaţiilor dintre domenii variate de preocupare, dovedind cât de strânsă este legătura dintre ştiinţă şi cultură. Astfel, versul lui Goethe ,„Geprägte Form, die lebend sich entwick elt”, adică „tiparul formei, ce vie se dezvoltă”, l-a ajutat să dea cea mai inovantă definire a anatomiei umane: „Anatomia este ştiinţa formei vii”.¹⁴

Rainer a privit anatomia „ca ştiinţă, ca o ramură a biologiei; a prezentat formele anatomice în cauzalitatea lor mecanică şi funcşională”. Rainer avea deopotrivă „spirit de observaţie şi judecată biologică”.¹⁵ Rainer a fost fondatorul şcolii de anatomie funcţională şi biologică, „anatomia cu adevărat ştiinţifică din ţara noastră”, care nu era descriptivă, nu se baza pe descrierea faptelor, „căci aceasta reprezenta un inventar, ci o anatomie funcţională, evoluţionistă. Cultura ştiinţifică”, spunea Rainer „nu este egală cu informarea sau orientarea”.¹⁶

În metoda de cercetare a anatomiei la Francisc Rainer, anatomia „devine o ştiinţă a mişcării, a dezvoltării, a înlănţuirii cauzale în timp şi spaţiu a formelor, care astfel apar ca fenomene a căror origine este condiţionată istoric.”¹⁷

Pentru Rainer era foarte important să aibă „vorba clară, adaptată la lucru, nu ca un actor”. La unul dintre cursurile sale de anatomie, din anul 1920, a spus studenţilor săi: „Orice formă a substanţei vii stimulată fiind răspunde întotdeuna numai prin reacţiile inerente structrrii ei. Curentul electric aplicat pe nervul optic dă senzaţii luminoase, pe nervul acustic senzaţii auditive, pe limbă senzaţii gustative”.¹⁸ Sau altă dată: „Să nu închipuim că centrii din creier care guvernează articulaţia cuvintelor sunt identici cu centrii ideaţiei. De aceea pentru a exprima cât mai potrivit o idee, se impune excitarea acestor centri. Lucrul acesta nu se poate face mai bine decât articulând în vorbirea noastră cu dinţii strânşi. Poate cineva să conceapă o idee cât de frumoasă, fără să o poată exprima în cuvinte, dacă aceşti centri nu sunt exercitaţi?”.¹⁹

„Era un tip vizual”, îşi amintesc foştii săi studenţi de la cursul de anatomie, „Descria lucrurile, parcă vederea ar fi fost o acţiune musculară. Figurile din cărţi le punea în trei dimensiuni deodată”.²⁰ Constantin Parhon, fost coleg de catedră cu prof. Rainer încă de la Iaşi, spunea la mijlocul anilor '40: „(...) putem afirma că Rainer este acela care a pus în facultatea noastră bazele anatomiei ştiinţifice, concepută astfel cum găsim scris pe frontispiciul institutului pe care l-a condus: «Anatomia este ştiinţa formei vii». (...) Rainer a introdus adevăratul învăţământ ştiinţific al Anatomiei, adică studiul organismului şi al organelor, ţesuturilor etc ca fenomene al căror determinism trebuie cercetat prin toate mijloacele. (...) Menţionez în special faptul de a fi pus în evidenţă, în mod constant, rolul pe care tracţiunea exercitată de contracţiunile musculare îl are în arhitectura tendoanelor, aponevrozelor şi oaselor”.²¹ În consecinţă, Rainer a creat în anatomie „o metodă de gândire şi de lucru nouă. Este primul care a dat o nouă orientare studiului anatomiei, (...) unde forma vie este strâns legată de structură şi aceasta de funcţiune; este deci expresia structurii funcţionale. Rainer a fost printre cei dintâi care s-au ocupat de structurile funcţionale şi cel dintâi care, la noi în ţară, a dat impuls acestor cercetări”.²²

Înfiinţarea şcolii de antropologie de la Bucureşti

Fr. Rainer în anul 1913, la 39 de ani, în timpul campaniei militare din Bulgaria

Francisc Rainer este fondatorul antropologiei ştiinţifice în ţara noastră şi, în acelaşi timp, creatorul şcolii de antropologie din capitala ţării. Rainer avea o „concepţie integraţionistă a antropologiei”, fiind pe deplin convins de „raportul strâns dintre biologie şi cultural”. Astfel, în concepţia raineriană, boala era privită „ca un fenomen de masă”, având şi ea o „semnificaţie antropologică” putând astfel să lămurească „nu numai condiţiile de viaţă în care a trăit o populaţie, oferindu-ne precizări asupra gradului ei de vitalitate, precum şi indicaţii de discernere a direcţiei către care tinde procesul selectiv”.²³

Francisc Rainer preda cursuri de antropologie încă din anul 1923 la Institutul de educaţie fizică, unde exista catedra de anatomie şi antropologie. Au fost cele mai vechi cursuri de ţara noastră. Punctul final al acestei preocupări este înfiinţarea Institutului de Antropologie în anul 1940. Rainer a deschis multe câmpuri de cercetare antropologică, pe care le-a deschis atât în interiorul sistemului academic, dar şi în afara lui, prin intermediul conferinţelor publice. Printre cele mai curajoase teme pe care le-a abordat în faţa amelui public sunt conferinţele „Problema raselorumane” şi „Originea poporului egiptean”. În chestiunea legată de conceptul „rasă”, Rainer a demonstrat „că nu poate exista o rasă pură, şi dacă a existat vreodată ea nu s-a putut păstra datorită exodurilor de populaţie dintr-o margine în alta a continentelor, determinate de nevoia de hrană sau de cataclismele întâmplate pe pământ. Nu putea să admită teoria hegemoniei rasei arice în cultura europeană şi mai ales în cultura vechilor greci, care s-a dezvoltat, după cum susţinea el, dintr-o cultură mai veche egeeană şi care la rândul ei a stat sub influenţa culturii popoarelor din bazinul estic al Mediteranei: egipteni şi caldeeni.”²⁴

Istoria poporului român se află şi în detaliile biodiversităţii studiate cu instrumentele specifice antropologiei medicale, biologiei şi sociologiei, aplicate în ultimul caz de profesorul Dimitrie Gusti şi, în primele cazuri, de profesorul de anatomie Francisc Iosif Rainer.

Colaborarea dintre cei doi a dat un plus de valoare cercetării interdisciplinare din ţara noastră şi a arătat ce poate face unirea ştiinţelor aplicate, în înţelegerea fenomenului OM prin prisma bipolarităţii sale biologice şi culturale şi din această perspectivă pentru a dezvălui un tablou sintetic al istoriei şi evoluţiei poporului român. Se poate coborî în timp şi cu ajutorul biologiei, al analizelor de laborator sau al variatelor categorii de măsurători pe care antropologia medicală le subsumează adesea antropologiei culturale. Toate aceste detalii sunt determinante studiului clasic al istoriei.

„Concepţia generală a cercetării antropologice a coincis în trăsăturile sale esenţiale cu aceea realizată cam în acelaşi timp în Germania, sub conducerea prof. Eugen Fischer, de la Berlin-Dahlem. Am mai adăugat cercetarea tipului sangvin. Iar în afara preocupărilor antropologice, am făcut diagnoza serologică a sifilisului şi am dat un mare număr de consulaţii medicale, care au fost foarte căutate îndată ce ţăranii au simţit că ele nu se fac de formă.

Fr. Rainer într-o imagine din anul 1914, la 40 de ani

Organizarea cercetăriii a fost următoarea:
I. Probantul trecea întâi la asistentul însărcinat cu luarea sângelui şi executarea reacţiilor pentru stabilirea grupului sanguin şi a sero-diagnosticului sifilisului.
II. Pe urmă veneau la mine care făceam lucrarea propriu zis antropologică, culegerea datelor metrice şi descriptive.
III. Un alt asistent, după aceea, lua dactilogramele.
IV. Acum venea rândul asistentului care fotografia.
V. În sfârşit, dacă era cazul, venea consultaţia dată de doi asistenţi clinicieni.

Materialul ştiinţific adunat astfel se compune din peste o mie de fişe antropologice, din rezultatele a peste 2.500 de reacţii serologice pentru stabilirea grupelor sanguine, din vreo 500 de clişee fotografice purtând fiecare trei vederi ale aceleiaşi persoane.”

Profesorul Dimitrie Gusti a făcut la rândul său, în aula Academiei Române, o ”caldă şi pătrunzătoare caracterizare a personalităţii profesorului Francisc J.Rainer”: ”Rareori au fost întrunite în mod atât de fericit, aşa cum le-am întâlnit la dânsul, strânse într-un singur mănunchi, însuşiri ca temeinicia ştiinţifică, măiestria organizatoare şi nobleţea sufletească. Profesorul Rainer a fost un adevărat filosof care practică, fără a afişa, înţelepciunea – spre deosebire de atâţia care o afişează fără să o practice. Profesorul Rainer a fost un deschizător de drumuri noi şi în privinţa unei antropologii a poporului român, creând fundamentul ştiinţific prin cercetările ce le-a făcut pentru întâia oară pe teren, în trei sate româneşti, care sunt de altfel şi primele monografii antropologice săteşti din ştiinţa mondială! Gândul de recunoaştere al Academiei restituie celui care a creiat anatomia fiinţei vii locul care de drept îi revine printre cei dintâi savanţi ai lumii”.²⁵

Rezultatele celor trei campanii de la Nereju, Drăguş şi Fundul Moldovei au fost publicate în volumul „Enquêtes Anthropologiques dans trois villages roumains des Carpathes” (Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Imprimeria Centrală, Bucureşti, 1937), lucrare premiată d Acadmeia Română, în urma căreia Rainer a fost ales membru de onoare al Academiei. De asemenea, Rainer a creat o colecţie foarte bogată şi unică de cranii (peste 6.000 de piese studiate şi catalogate) alături de numeroase mulaje de cranii exotice, o bogată colecţie de oase patologice. Toate aceastea au stat la baza înfiinţării Institutului de Antropologie, care astăzi îi poartă numele.

Personalitatea raineriană în amintirea contemporanilor

Fr. Rainer într-o fotografie din anul 1926

Pentru cei care l-au cunoscut, Rainer a fost „un exemplar de rasă, cum rar se iveşte în mijlocul unei colectivităţi”²⁶; era un om de „tip cinquecento, cu o cultură clasică, cu o viziune patetică a adevărului”, un adevărat „polihistor umanist de factură enciclopedică”.²⁷ Ceea ce era „mai izbitor în firea sa este neliniştea căutării”; era un „neostenit cercetător, aparţinând tipului faustic al civilizaţiei noastre.”²⁸

Cu fiecare prilej de întâlnire cu tinerii, cu publicul larg, cu apropiaţi sau personalităţi străine, Rainer „scormonea în suflete, căutând grăuntele de aur întrezărit oriunde de Dostoievski. Ridica perdelele de pe ochii tineri în faţa grandioaselor spectacole ale naturii. Dezghioca mintea discipolilor din carapacea pietrificată de tradiţii şi deschidea perspective nebănuite privirilor dornice de ştiinţă. Învăţătura înţeleptului era o lecţie de caracter, de demnitate, de îndeplinire a datoriei faţă de societate – lecţie de largă umanitate”.²⁹
Rainer a fost mereu preocupat de problema intuiţiei dinamice şi o singură dată a fost auzit de asistentţii şi elevii săi vorbind cu entuziasm de studiile de cromatică ale lui Goethe. La Rainer intuiţia „nu era o contemplaţie pasivă a obiectului, ci calapodul bergsonian – rezultatul ueni îndelungate şi meticuloase pregătiri a gândului prin observaţie şi reflecţie continuă asupra acestuia.”³⁰

Influenţat de Goethe, Virchow şi Claude Bernard, Rainer a creat un model ştiinţific de cercetare, „care nu a găsit până azi nici imitatori şi nici adepţi”. Rainer era „impregnat de cultura greacă, a cărei limbă o mânuia, era un adept şi adânc cunoscător al operei lui Goethe, care a avut o influenţă hotărâtoare asupra sa. Cunoscător al şcolilor de pictură din diferite epoci, îşi făcea o plăcere să stabilească legături între anatomia personajelor şi felul cum ele erau înfăptuite plastic, artistic.”³¹

Profesorul Rainer a fost pentru mulţi dintre elevii săi „o creaţie excepţională, dotată cu cele mai alese calităţi de profesor, de organizator şi om al umanităţii, al cinstei şi al dreptăţii, al nobleţei şi al înţelepciunii.”³² Profesorul Ion Zamfirescu îşi aminteşte că Rainer „vedea în cuvânt nu numai o haină convenţională sau întâmplătoare a ideii, ci însăşi funcţionarea acelei idei, o materializare a esenţei sale. „În cuvânt” – spunea el – „trebuie să trăiască nu numai sunetul, ci gândirea însăşi.” „Am înţeles de la Rainer”, continua profesorul Zamfirescu, „ce este funcţiunea şi ce forţă determinantă poate avea ideea de funcţiune în procesele generale de observaţie şi de cunoaştere ale minţii”.³³ Rainer era în stare „să evoce orice amănunt din «Comedia Umană» a lui Balzac, întreaga gestaţie intelectuală a quartetelor lui Beethoven, sau chiar o năzdrăvănie cu haz din povestirile Baronului de Münchhausen.”³⁴

Fotografie cu semnătură de la mijlocul anilor '30

Rainer a avut o mare aplecare sufletească pentru tineret, spunea apropiaţilor săi: „Mă simt legat cu toată fiinţa mea de sufletul uman, îmi pare o crimă să-mi bat joc de tineret.”³⁵ Fostul său elev dr. G.T. Dinischiotu îşi amintea de orele de anatomie ale primului an de facultate, când profesorul Rainer se străduia „să ne dezvolte puterea de observaţie pe căi sensoriale multiple, convins că un fenomen nu e bine cunoscut decât atunci când poate fi evocat în mod plastic. Pentru aceasta făceam ore de modelaj după oase, ore de desen pe caietul de anatomie, ore de palpaţie pe viu. (...) Nimic nu mai apărea banal sub lumina proiectată a unei asemenea înţelegeri. Şi uneori, orizontul ce profesorul ni-l deschidea era atât de larg încât odată cu fiorul înţelegerii simţeam şi acea emoţie pe care o trezeşte mai întotdeauna contactul direct cu marile fenomene ale vieţii”.³⁶

Medicul de mai târziu E. Floru rememorează excursiile făcute alături de profesor, în grupul de studenţi ai primului an la medicină, realizate în jurul Bucureştilor. „Îmi amintesc”, scrie E. Floru „de lecţiile de scrimă într-o după-amiază, în preajma mănăstirii Comana. Îmi amintesc de lecturile din Claude Bernard, pe malul lacului Snagov, atunci când lacul nu era asanat şi faţa lui era acoperită de nuferi. Ce adânc pătrundeau în noi cuvintele marelui cercetător, împletite cu explicaţiile profesorului!”³⁷

Modul de cercetare şi elaborare ştiinţifică dorit de Rainer era unul ideal: „Spiritul cercetând în răgaz şi formulând îndelete, numai sub stimulul plăceriii de subiect”. Sub această proiecţie de idei, Rainer „a stimulat intens generaţii de tineri spre efortul binefăcător al sporirii de intelect. (...) Asta e tot ce contează în lumea noastră: ţelul înalt.”³⁸
...
Rainer avea principii de viaţă foarte clare. De moralitate şi luptă lăuntrică. De solidaritate cu sufletele care voiau să se înalţe prin ştiinţă şi muncă susţinută. Rainer afirma: „Eu nu pot avea un interes pentru un om care nu agită o idee pentru binele general. Eu simt o adâncă recunoştinţă faţă de societatea care mi-a dat o catedră, căci ai mijloace pentru progresul fiinţei tale. Şi gratitudinea mea trebuie să i-o arăt, apărându-i interesele”.³⁹ Îndemnul de viaţă este integrat activităţii în societate: „Suntem datori să dăm societăţii cât putem mai mult; şi nu avem dreptul să-i purtăm resentiment pentru nedreptăţi, fiindcă fiecare suntem mai datori societăţii decât ne este ea nouă”. Rainer a lucrat „de dragul realizării depline a lucrului îndeplinit”.⁴⁰ Viaţa şi împrejurările sunt o călătorie care trebuie privită cu atenţie. Recomanda „să nu citeşti ca şi cum te-ai plimba într-un automobil cu viteză mare, ca un american care vrea să vadă Roma, ci ca şi cum te-ai plimba într-o trăsură, să aduni priveliştile pe îndelete”.⁴¹

Fr. Rainer stagiar către 1900. În imagine se află în plan secund la costum negru

Rainer şi-a construit idealul de viaţă fiind marcat de trei mari personalităţi: Virchow, care „prin cercetările sale asupra patologiei celulare l-a forţat să se sprijine pe concret”; Claude Bernard, care „prin critica medicinii experimentale i-a completat metoda, şi Goethe, prin studiile critice şi poezia sa filozofică”. Intimitatea lucrului îndelung studiat şi oferit celorlalţi după mulţi ani de verificare l-a determinat pe Rainer să afirme că „nu ai dreptul de a vorbi altora decât atunci când vezi ţinutul de cunoştinţe şi idei ca pe o asemenea înălţime; şi când eşti în stare să-i ridici pe ceilalţi la aceeaşi înălţime, încât să aibă senzaţia că respiră mai liber şi că-i bate vântul înălţimilor”. Pentru a-ţi reuşi această forţă de claritate în vorbire, în argumentare, trebuie mai întâi să porţi o confruntare cu slăbiciunile tale, să le birui pe rând. Trebuie să ajungi acolo unde să te poţi socoti „singur demn de orice vorbire şi orice acţiune conformă cu natura. Nu te lăsa întors nici de critica unora, nici de şoaptele care pot rezulta... Dar, dacă este bine să lucrezi, ori să vorbeşti, nu te socoti nedemn. Acestea au propria lor călăuză lăuntrică şi ascultă de propriile lor instincte. Nu te nelinişti, dar mergi drept pe drumul tău, călăuzit de natura ta proprie şi natura universală: amândouă de altfel urmează o cale unică”.⁴² Încă din anul 1919, Rainer recomanda că „nu trebuie să facem nimănui cinstea de a-i destăinui jignirile aduse sensibilităţii noastre”.⁴³

Pornind de la îndemnul lui Plutarh din vechime: „Cunoaşte-te pe tine însuţi şi prin aceasta vei cunoaşte rostul existenţei şi întreg universul”, Rainer merge mai departe, spunând că „este un membru amputat al cetăţii acela care-şi desparte sufletul său particular de acela al fiinţelor cu raţiune, căci sufletul este miezul”.⁴⁴ Acest adevăr se aseamănă cu ultimul îndemn lăsat de chimistul Ştefan Minovici înaintea morţii sale premature din anul 1935: „Ascultaţi-vă conştiinţa, căci ea este sufletul iar sufletul este divin!”.

Rainer a dat glas conştiinţei ascultându-şi sufletul. A reuşit cu adevărat să facă şcoală, dar şi să creeze instituţii noi. Institul de Anatomie şi Embriologie din Bucureşti, iar apoi Institutul de Antropologie sunt creaţia lui. Şcoala de anatomie a fost inovată după metoda sa de gândire şi cercetare. Rainer a fost primul care „a dat o nouă orientare studiului anatomiei. El arată că anatomia nu mai este ştiinţa cadavrului. Datele anatomiei de cadavru sunt necesare numai ca puncte de plecare pentru desfăşurarea gîndirii anatomice. (...) Forma vie este strîns legată de structură şi aceasta de funcţiune; este deci expresia structurii funcţionale”.⁴⁵ Rainer este considerat un precursor al noii orientări a medicinii iar metoda sa, foarte pe scurt, însemna „desfăşurarea în linii mari şi oarecum cinematografică a organismului de la celulă până la înfăptuirea lui deplină, interpretarea funcţională a sistemelor din care este construit omul şi interdependenţa lor sunt probleme care preocupă în mod proeminent cursul de anatomie şi hotărăsc cadrul în care sunt prezentate amănuntele ce formează materia ştiinţei anatomice”.⁴⁶

Fr. Rainer (la prezidiu, ultimul din dreapta) la inaugurarea Institutului de Antropologie care astăzi îi poartă numele

Despre Rainer şi munca sa, Dimitrie Gusti a spus că a fost „o adevărată predică prin experienţa vieţii sale” de „benedictin al culturii”.
Volumul de faţă se doreşte să aducă în faţa publicului experienţa de viaţă a profesorului Francisc Rainer. Viaţa trăită şi metoda sa de cercetare ştiinţifică. Despre viaţa trăită sunt oferite jurnalele profesorului Rainer, care cuprind aproape întreaga perioadă a vieţii sale active (1914-1942). Jurnalele sale nu sunt simple treceri în revistă a evenimentelor zilnice. Ele curprind temerile şi eforturile conjugate cu idealurile de a ajunge acolo unde să fie pentru suflet linişte deplină. Printre notele răzleţe, risipite prin documentele „varia” ale arhivei Rainer, aflăm în câteva rânduri această parte de suflet mereu căutată: „Sunt liniştit, am găsit temerile până la momentul privirii retrospective, nu mă grăbesc deloc, dar pun o greutate deosebită în tot ce lucrez”.
Jurnalele raineriene sunt chiar o privire retrospectivă, ca şi cum autorul ar fi putut privi în acelaşi timp şi în urma sa prin ochii celor de azi. Avem detalii de viaţă cotidiană, de experienţă universitară şi mai ales de lupte continue, frământări care au avut loc atât în interiorul generaţiei sale, cât mai apoi între Profesorul şi elevii săi, pe măsură ce au trecut anii.

Volumul de faţă preia jurnalele publicate în ediţia Gh. Bărtescu din anul 1979 alăturând alte jurnale nepublicate până acum: al doilea jurnal de la Cheia din 1931; primul jurnal din Grecia (sept. 1931); al doilea jurnal din Grecia (aug.-sept. 1933); un fragment de jurnal de la Cheia (iulie 1938) şi Jurnalul de la Băile Herculane (1942). Acest din urmă jurnal este ultima mărturie de viaţă trăită, consemnată de Fr. Rainer. Începând cu luna octombrie 1943, de la o banală răguşeală, începe derularea dureroasă a sfârşitului.

În partea a doua, volumul cuprinde ciclul de conferinţe ale Profesorului Rainer, texte publicate pentru prima dată în integralitatea lor. Unele dintre textele conferinţelor au fost prezentate în presa vremii, rezumativ şi numai câteva au fost publicate în timpul vieţii: „Substanţa vie” în anul 1944 (în volumul „Materia şi Viaţa”) şi „Goethe - omul de ştiinţă” (publicată în „Adevărul Literar şi Artistic” (nr. 590, 27 martie 1932, pp.1-2 şi reprodus de George Brătescu în ediţia „Fr.J.Rainer” din anul 1979). În ediţia amintită au mai fost publicate textele a două conferinţe publice susţinute de Fr.Rainer: „Note pentru o conferinţă despre Marc Aureliu” şi „Rolul intelectualului în viaţa publică” (acest text este prezent într-o formă cenzurată în ediţia din anul 1979). Restul de 12 conferinţe sunt publicate aici pentru prima dată.

Cititorul va descoperi un adevărat „benedictin al ştiinţei” a cărui forţă de a vedea la mari depărtări este dublată de claritatea exprimării şi simplitatea cuvintelor. Lectura conferinţelor fie pleacă din zona medicinii („Bazele citologice ale eredităţii” şi „Ereditatea experimentală”), fie alătură medicina şi biologia filozofiei şi culturii („Pasteur. Evoluţia unei gândiri; „Îndemnurile spiritului venite din biologie”; „Platon şibiologia de azi”), sau se opresc în filozofie, oferind acesteia o valoroasă componentă ştiinţifică: („Despre demoni şi demonica lui Platon”; „Goethe. Omul superior”; „Goethe şi ştiinţa”) pentru ca apoi să definească relaţia foarte strânsă dintre cultură şi ştiinţă („Ştiinţă şi Cultură”), de unde, prin filtrul culturii universale, să dezvolte mari teme de antropologie: „Problema raselor umane”; „Originea poporului egiptean”.

Regina mamă Elena și Regele Mihai I vizitează Institutul de Antropologie în toamna anului 1940

Rainer a venit însă şi cu teme foarte căutate din domeniul social şi al interesului public: „Degenerare şi fiscalitate”; „Rolul intelectualului în viaţa publică”. Volumul de faţă este vitregit de textul unei singure conferinţe, susţinută public de Fr. Rainer la 15 ianuarie 1933: „Eugenetica în legătură cu problemele eredităţii”. Amănunte despre această conferinţă am descoperit pe colţul unui ziar din 15 ianuarie 1933, într-un articol nesemnat.
Oferim mai jos opinia ziaristului din acele timpuri, care face un rezumat al temei conferinţei: „(...) A fost o conferinţă care numai că a instruit, dar a şi delectat auditoriul. În esenţă d.prof.dr. Rainer a spus următoarele: Igiena, sub toate formele ei individuală, publică, socială vrea să ridice nivelul popoarelor, influenţînd indivizii prin ambianţa lor. Dar «eugenetica» vrea să atingă aceeaşi ţintă, preocupându-se nu de indivizii actuali, ci de cei viitori, asigurându-le o zestre ereditară cât mai favorabilă. Căci sănătatea, fizică şi sufletească, vitală şi capacitatea culturală atârnă nu numai de factorii din afară, ci înainte de toate şi în esenţial de ereditate.
Dar zestrea ereditară a unui popor nu e ceva invariabil. Ea poate fi modificată în sens defavorabil pe două căi: pe calea unei selecţiuni făcute pe dos, defavorabilă; o contra-selecţiune. Şi prin vătămarea substanţei germinale (diferite otrăvuri, ca alcoolul, plumbul etc., ori agenţi fizici).

În societatea modernă, are loc o contra-selecţiune pe o scară întinsă. În afară de război, cu distrugerea lor masivă, d e valori omeneşti, care în bună parte au pierit, fără a lăsa o descendenţă, necontenit se distrug elitele. Necontenit elementele cele mai capabile, de la ţară, se scurg spre oraşe, unde lupta pentru existenţă şi exigenţele sociale ale treptei superioare, pe care s-au urcat, îi împiedică, în medie, de a avea o descendenţă suficient de numeroasă. E cert că ascensiunea socială implică primejdia stingerii unei familii, după puţine generaţii. E dovedit că numărul descendenţilor în medie e în raport invers cu valoarea socială a omului. Pe de altă parte numărul indivizilor atinşi de boli ereditare, fizice şi psihice a crescut în popoarele culturale, într-un mod foarte important. «Eugenetica» propune măsurile de combatere a contra-selecţiunii, care, în esenţă, se reduc la: consultaţii eugenetice, înainte de căsătorie, răspândirea instrucţiei eugentice, reducere la inofensivitate a indivizilor săraci şi bineînţeles la măsuri de ordine fiscală”.⁴⁷

În partea a treia a volumului am grupat alături de foarte interesantul studiu „Înrudirea serologică a omului cu primatele”, publicat în anul 1937, şi care întregeşte programul ştiinţific al profesorului Rainer. Alături de cele 16 conferinţe prezente în volum, am adăugat câteva notiţe inedite, rupte oarecum din contextul lor imediat, dar care, prin judecăţile de valoare, sunt relevante pentru modul cum Fr.Rainer dezvolta un subiect interdisciplinar. Se poate vedea rigurozitatea ştiinţei anvelopată în proiecţii culturale, prezentate într-un limbaj foarte simplu. O tehnică greu de dobândit şi pe care Fr. Rainer a obţinut-o în urma unei lupte perseverente cu sine, dar şi ca urmare a zeci de ani de experimentare a vorbirii şi de control al ideii prin cuvinte puţine şi exprimare la obiect.⁴⁸

Subiectele acestor notiţe au fost destinate fie studenţilor care urmau cursul de anatomie şi embriologie de la Facultatea de Medicină, fie studenţilor care urmau cursul de anatomie artistică de la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti.

Volumul se încheie cu cinci articole nepublicate despre Fr. Rainer, care au făcut conţinutul unor conferinţe publice, susţinute de către foşti elevi şi admiratori, după dispariţia profesorului în august 1944.

Povestea profesorului Francisc Josif Rainer este şi una ilustrată, ilustraţiile publicate fiind recuperate integral din arhiva Institutului de Antropologie „Francisc Rainer”. Multe dintre aceste imagini apar pentru prima dată, ele fiind comentate din perspectiva textului publicat.

Ne dorim ca această recuperare memorialist-documentară ilustrată să fie cât mai aproape de exigenţele publicului larg, de aceea, spre deosebire de ediţia anului 1979 a volumului îngrijit de G. Brătescu şi N. Basarab, au fost aduse adnotări noi jurnalelor, dar şi materialelor de specialitate.

Volumul este completat cu o fişă biografică unde este prezentată cronologia detaliată a evenimentelor din viaţa profesorului Rainer, completată de o fişă bibliografică, cu lucrările profesorului Fr. Rainer, precum şi cu publicaţiile care i-au fost dedicate, această din urmă parte a fişei fiind adusă la zi.

Cu aceste din urmă repere tehnice privind viaţa şi opera ştiinţiică a profesorului Francisc Rainer, ne dorim să aducem cu acest prilej şi un omagiu personalităţii sale universale şi sufletului său îngăduitor-anticipat cu posteritatea. Îngăduinţă oferită de profesor printr-o întrebare aruncată sieşi la finalul vieţii, ca într-o privire în oglindă:
„Dar oare fost-a destinul tău adevărat?”⁴⁹

1 Prof.dr.Gh.Ghiţescu, Fr.Rainer, profesor de anatomie artistică, revista «Arta Plastică», nr.12, anul.XI, 1964, p. 608
2 Arhiva Rainer, I mss 3 a-c, Marta Trancu, jurnal biografic. Fragmente, fila 14, Academia Română
3 Ibidem, fila 15 şi fila 77.
4 Ibidem, fila 89
5 Ibidem, fila 93
6 Dr.Iacob Mihăilă, Activitatea prof.Rainer la Institutul Naţional de Educaţie Fizică, «Căminul Cultural», Revista de cultura a poporului, sept.octombrie 1945, anul.XI, nr.9-10, Fudaţia Regele Mihai I, 1945, pp.737-738
7 Dr.Iacob Mihăilă, Activitatea prof.Rainer la Institutul Naţional de Educaţie Fizică, «Revista de Educaţie Fizică şi Sport», anul 23, nr.9, septembrie 1970, p.3
8 Prof.dr.Gh.Ghiţescu, op.cit, p.636
9 Aurora Popovici-Pavelescu, Text dactilografiat, Arhiva Institutului de Antropologie „Francisc Rainer”, Academia Română. Textul a fost redactat de una dintre fostele studente ale Academiei de Arte Plastice, care a luat parte la cursurile profesorului Francisc Rainer.
10 Prof.dr.Gh.Ghiţescu, op.cit, p.637.
11 Rainer, citat de Dr.G.Tt.Dinischiotu, «Romania medicală», nr.12, 15 iunie 1941, p.195
12 Mircea Vulcănescu, «Revista Fundaţiilor Regale», anul XI, septembrie 1944, nr.9, p. 493 şi p. 495.
13 Cine a uitat frumoasa, clara şi simpla expunere a lui Fr.Rainer ţăranilor din Fundul Moldovei prin care li se explica de ce se fac măsurătorile antropologice şi cercetările sanguine, ce înseamnă reacţia Meinecke pentru constatarea sifilisului? «Marele profesor», cum i se spunea de ţărani, a reuşit să-i facă să înţeleagă rostul lucrurilor şi să vină de bună vioe în laboratorul său de cerectări, convinşi că astfel contribuie la cunoaşterea ştinţifică a neamului. Numai cine a lucrat pe teren cu Fr.Rainer poate să-şi dea seama de impresionanta, tăcuta, neobosita şi entuziasta activitate desfăşurată de dînsul nu numai pe tărîmul cercetărilor, dar ceea ce nu se ştie, şi pe cel practic. Căci Fr.Rainer, pentru întîia oară în ţara românească, a creat în satele unde lucra, cîte o secţie medicală, aducînd cu sine lăzi uşor transportabile cu medicamente şi lăsînd la plecare ţăranilor fişe de grupele sanguine, din care fac parte, ca şi rezultatele reacţiunilor Meinecke.”(Dimitrie Gusti, În campaniile monografice, «În amintirea profesorului Fr.J.Rainer», op.cit., pp.45-56).
14 Tudor Vianu, Francisc Rainer, savant şi umanist, «Viaţa Românească», anul XV, septembrie 1962, p.109
15 Z.Iagnov, Profesorul Fr.Rainer, «Revista ştiinţelor Medicale», volumul XXXIII, Bucureşti, Tipografia Universul, 1945, pp.666-667.
16 Dr.I.Spielmann, Francisc Iosif Rainer şi posteritatea, «Revista Medficală» ,anulXV(1969), nr.4, octombrie-decembrie, pp.507-508.
17 Th.Enăchescu, Contribuţia prof.Francisc Rainer, «Studii şi Cercetări de Antropolgie», tomul VII, nr.2, 1970, p.167.
18 Arhiva Rainer, Academia Română, secţia manuscrise, I.mss 3 a-c, fila 32.
19 Arhiva Rainer, Academia Română, secţia manuscrise, XI.varia.4, p.95.
20 Arhiva Rainer, Academia Română, secţia manuscrise, VII.varia.1, fila 29
21 Constantin Parhon, în volumul «În amintirea profesorului Fr.J.Rainer(1874-1944)», op.cit., p.26
22 Conf.dr.O.Vlăduţiu, Prof.Dr.Rainer, «Chirurgia», anul III, nr.2-3-4, aprilie-decembrie 1944, p.4
23 Th.Enăchescu, op.cit., p.177 şi p. 169.
24 Dr.Iacob Mihăilă, Activitatea profesorului Rainer la Institutul Naţional de Educaţie Fizică, «Căminul Cultural», Revista de Cultura Poporului, anul XI, nr.9-10, septembrie-octombrie 1945, Fundaţia Regele Mihai I, p. 737
25 Adrian Majuru, Biodiversitatea în cercetarea antropologică la Francisc Iosif Rainer, volumul«Antropologie şi biodiversitate», colectia Zilele Rainer, coord. Andrei Kozma, Cristiana Glavce şi Constantin Balaceanu-Stolnici, Editura Niculescu, Bucureşti, 2011.
26 Z.Iagnov., op.cit., p.663.
27 I.Spielmann, op.cit., p. 508 şi p. 506.
28 Tudor Vianu, op.cit., p.111.
29 Mihail Sevastos, Prof.Dr.Fr.Rainer, în volumul «Amintiri de la „Viaţa Românească”», ESPLA, Bucureşti, 1955, p.298.
30 Mircea Vulcănescu, volumul «În amintirea profesorului Fr.J.Rainer(1874-1944)», op.cit., p.51.
„(...)metoda lui intuitivă, dar îndreptată spre esenţe, înţelese ca un fel de norme constitutive de ideaţie, făceau din el aproape un fenomenolog. În această direcţie, Fr.Rainer va fi fost unul din cei dintîi care au aplicat această metodă, în chip consecvent în Medicină”.(idem).
31 Dimitrie Gusti, volumul «În amintirea profesorului Fr.J.Rainer(1874-1944)», op.cit., p.46.
32 „(...)Probitatea în muncă, pasiunea în lucru, dragostea pentru adevăr, cultul datoriei, respectul muncii şi conştiinciozitatea în îndeplinirea obligaţiunilor didactice sunt virtuţile sufleteşti ael Profesorului Rainer.”(Dr.O.Vlăduţiu, op.cit., p.3).
33 Ion Zamfirescu, în volumul «În amintirea profesorului Fr.J.Rainer(1874-1944)», op.cit., pp.86-87.
34 Mircea Vulcănescu, op,.cit., p.51.
35 Arhiva Rainer, Academia Română, Manuscrise, III mss.3, Însemnări despre Fr,.Rainer, fila77.
36 G.T.Dinischiotu, în volumul «În amintirea profesorului Fr.J.Rainer(1874-1944)», op.cit., p. 30
37 E.Floru, ibidem, p.32
38 Prof.Gr.T.Popa, Prof.Fr.J.Rainer, extras din «Revista ştiinţelor Medicale», nr.7, decembrie 1944, Tipografia Universul, Bucureşti, 1945, p. 10.
39 Arhiva Rainer, Academia Română, Manuscrise, III mss.3, fila. 34..
40 «În amintirea profesorului Fr.J.Rainer(1874-1944)», op.cit., p. 35.
41 Ibidem, fila 93.
42 Arhiva Rainer, Academia Română, Manuscrise VIII varia 6, filele 70-71.
43 Arhiva Rainer, Academia Română, Manuscrise, III mss.3, fila 59.
44 Arhiva Rainer, Academia Română, Manuscrise, VIII varia 6, fila 71.
45 O.Vlăduţiu, în volumul « În amintirea profesorului Fr.J.Rainer(1874-1944)», op.cit., p.49.
46 Mircea Vulcănescu, op.cit., p. 51.
47 Eugenetica în legătură cu problemele eredităţii. Conferinţa d-lui prof.dr.Rainer, «Dimineaţa», 15 ianuarie 1933, p.10.
48 „Cuvîntul e inseparabil de lucrul exprimat, dar şi lucrul de cuvînt. Cuvîntul e garanţia că am văzut realmente lucrul ce-l posedăm şi că-l putem utiliza. Perioada e garanţia că am văzut realmente şi e o relaţiune între lucruri şi că ea a devenit averea noastră”(Fr.Rainer, Arhiva Institutului de Antropologie „Francisc Rainer” – Academia Română).
49 Fr.Rainer, Desre singurătate, «Adevărul Literar şi Artistic», 3 octombrie 1934.