OPINIE 10 Mai – statornica zi a zidirii Regatului român

Puţină lume ştie că din primul război al Crimeii (1853 – 1856), încheiat prin Tratatul de la Paris, privilegiile speciale ale Rusiei în Principatele Dunărene au fost transferate către grupul Marilor Puteri Europene. Țările Române au intrat sub protecţia aliaţilor, iar Moldova a primit înapoi sudul Basarabiei, ocupată de ruşi încă din 1806. Pentru prima oară s-a recunoscut independenţa Principatelor Române. Printr-un vot al adunărilor ad-hoc, neagreat de cancelariile vestice, a fost desemnat Alexandru Ioan Cuza. Cu acel şiretlic a fost de acord doar Turcia şi numai pe timpul domniei acestuia.  Boierii începuseră să fie prooccidentali. Dar şi unionişti. Căutau un proiect de ţară. Încă de la începutul secolului XlX. Sătui de domniile fanariote şi de supremaţia Rusiei ţariste, boierii olteni  propuneau candidatura Ducelui de Toscana la domnia Ţării Româneşti.
Curentul unionist de la 1848 a readus în discuţie această temă. Boierii patrioţi nu au renunţat la idee, chiar şi pe timpul scurtei domnii a lui Alexandru Ioan Cuza. Mandatul său dat de Înalta Poartă era doar de şapte ani.

Cuza a reuşit, printr-o extraordinară voinţă politică, însoţită de o deosebită clarviziune asupra necesităţilor ţării, să pună bazele constituţionale şi economice ale României moderne. La scară europeană, numele său poate şi trebuie să fie alăturat celor ale lui Camillo Cavour şi Otto von Bismarck, care, în alt context istoric, au pus bazele statelor italian, respectiv german.

Ales domn de cele două Divane a promis nobililor pământeni că va pregăti aducerea unui Prinţ străin. Ca orice om ajuns la putere, în spaţiul dâmboviţean, nu s-ar fi dat dus din jilţul de domnitor.
La 11 februarie 1866, “Marea Conspiraţie” a dat lovitura de Palat şi a fost silit să abdice. Conducerea principatelor  a fost încredinţată unei Locotenenţe Domneşti formată din Nicolae Golescu, Lascăr Catargiu şi colonelul Nicolae Haralambie, cei trei reprezentându-i, în ordine, pe munteni, pe moldoveni şi armata.

Între 2 şi 8 aprilie 1866, în Principatele Române s-a organizat un plebiscit, prin care cetăţenii cu drept de vot şi-au exprimat, în mare majoritate, acordul pentru instaurarea unei dinastii străine în România. Prezenţa la vot nu a fost masivă. Lumea îşi mai amintea de reformele lui Cuza.

În 11 februarie 1866, şeful Guvernului, Ion Ghica, l-a propus ca domn al României pe contele Filip de Flandra, fratele regelui Leopold al II-lea al Belgiei. Era un „semnal” al elitei politice de la Bucureşti că doreşte să îndrume ţara spre independenţă şi spre un regim politic modern, aşa cum reuşise Belgia, ţară mică, aflată  în “inima” marilor puteri.

Atitudinea împăratului Franţei, Napoleon al III-lea – care nu agrea familia regală a Belgiei  a făcut ca acest proiect să eşueze. Într-o conjunctură politică complicată – şi, de ce nu, norocoasă – Ion C. Brătianu, având acordul Guvernului, s-a deplasat la Düsseldorf, unde l-a convins pe Carol-Ludovic de Hohenzollern-Sigmaringen (1839-1914), fiul principelui Carol Anton de Hohenzollern-Sigmaringen, guvernatorul Renaniei, să accepte tronul României. De această dată, împăratul Napoleon al III-lea a fost de acord, având în vedere legătura de rudenie cu tânărul principe. S-au adăugat şi încurajările venite din partea cancelarului Bismarck, care, cu luciditatea caracteristică, vedea în domnitorul României un „pivot” important al influenţei germane pe harta Europei de sud-est.

În 29 aprilie (stil vechi), tânărul de 27 de ani a plecat la Zurich, unde a obţinut un paşaport fals pe numele Karl Hettingen, cu menţiunea „călătorind la Odessa pentru afaceri”. Semnalmentele înscrise în paşaport erau: „ochi albaştri, păr negru, nas vulturesc, mustăţi şi barbă mijind pe obraji, statură sveltă”.



Însoţit de consilierul von Werner şi de şambelanul Mayenfisch, prinţul a plecat cu trenul în 3 mai pe ruta Augsburg – Munchen – Salzburg – Viena – Pesta – Timişoara – Baziaş (ultima staţie a căilor ferate austriece).

Prinţul german Carol ajunge la Baziaş pe 6 mai, unde se întâlneşte  cu Ion C. Brătianu, venit direct de la Paris. După două zile de aşteptare, cei doi urcă pe un vapor, la clasa a II-a, şi nu  schimbă nici-un cuvânt pentru a nu trezi suspiciuni. În cele din urmă,  ajung la Turnu-Severin, pe pământ românesc. De aici, se îmbarcă pe un alt vapor, care să-i ducă pe Dunăre, la Giurgiu.

Până la Bucureşti a călătorit într-o căruţă a poştei, unde „opt cai erau înhămaţi la ea şi doi vizitii, amândoi călări, îi îndemnau mereu la tot mai mare goană, scoţând chiote şi strigăte…”, cum scria Mite Kremnitz în „Regele Carol al României”. În memorile sale viitorul rege avea să-şi amintească cum a ajuns la hotel printre porcii ”evadaţi” din curtea unei gospodării din preajmă. Hotelul era situat pe… Podul Mogoşoaiei, actuala Cale a Victoriei. Femeile din lumea bună nu puteau traversa străzile din centru, din cauza noroaielor, circulând doar cu trăsura. Toate acestea se vor schimba sub domnia lui Carol, până la începutul noului secol Bucureştiul fiind numit micul Paris, iar România, Belgia Orientului. În 17 ani ani a ridicat 78 de instituţii publice şi a creat una dintre cele mai moderne reţele de căi ferate din Europa.

Moţiunea ”Independenţei”, promulgată pe 10 Mai

La 10 mai 1866, Carol I intră în Bucureşti. Acest moment reprezintă naşterea Dinastiei şi începutul unei perioade de profunde schimbări în societatea românească. România avea încă, la acea vreme, statut de ţară aflată sub suzeranitate turcă. Carol I, aflat în faţa Parlamentului, jura că va fi credincios legilor ţării, că va păzi religia românilor, integritatea teritoriului lor.

La 10 mai 1877, după ce, cu o zi înainte, Parlamentul României vota moţiunea care declara „Independenţa absolută a României”, Carol I, proclama solemn, Independenţa absolută a României, faptă ce a dus la acoperirea de glorie la Plevna, Griviţa şi Smârdan.

La 14/26 martie 1881, Camerele reunite ale Parlamentului au votat transformarea ţării din principat în Regatul României. Pentru a marca evenimentul, ziua naţională, sărbătorită pe 10 mai 1881, a fost una din cele mai spectaculoase serbări din istoria României.

Cu toata importanţa pentru naţia româna a acestei zile, Parlamentul României, de aproape toată ruşinea de până la zi, nu a găsit de cuviinţă să statueze ziua de 10 Mai ca Zi Naţională a României.

Marius Ghilezan / revistaforte.ro