Prinţesa surîsului, eseu de Radu Călin Cristea

Este uşor să te pregăteşti să scrii despre Prinţesa Margareta. Vorbele vin bucuroase către tine şi se şterg de uzura cotidiană, frazele alunecă şi se îmbie unele pe altele, imaginarul se scutură de pulsiunile realităţii imediate şi un suflu de bunătate coboară parcă de la sine, ca un duh curat ivit din seninuri, care îţi pătrunde în piele, în oase, în sînge, pentru a se aşeza acolo unde îi este locul: în suflet. Greu este să începi să scrii despre Prinţesa Margareta. Ca unul care, cam de cînd mă ştiu, trag la galerele scrisului, îmi descopăr o identitate neaşteptată încă de la primele palpări de tastatură. Ori de cîte ori mă încumet să scriu despre Prinţesa Margareta mă trezesc devenind un colector de epitete: regal, unic, sobru, uman, sincer, discret, românesc, loial, feminin, statornic, direct, ospitalier, solar, sportiv, spiritual şi uite aşa, sub această bură căzută din neştiute văzduhuri, îmi văd prefigurate istorisirile despre Prinţesa Margareta. Sînt prins în ţesătura cuvintelor, dar e o plasă moale, de fluturi. M-aş lăsa scris de aceste cuvinte. Îmi vine în minte Joseph Grand, personajul din Ciuma lui Albert Camus, care, într-o viaţă întreagă, a scris/a fost scris de o singură propoziţie: Par une belle matinée du mois de mai, une élégante amazone parcourait, sur une superbe jument alezane, les allées fleuries du bois de Boulogne (1). Dar ce propoziţie! Mă lepăd însă de ispitele livreşti şi mă întorc la textul meu despre Prinţesa Margareta. Cuvintele şi scriitura capătă o corporalitate aparte sub flamura regală. Totul trece dedesuptul unor ceruri binevoitoare şi pline de har. Nu mi se întîmplă alteori şi nici altundeva să trăiesc asemenea minunăţie de stare. E ca acele ore de după împărtăşanie cînd parcă ai aripi la tălpi.

În 18 ianuarie 2015, s-au împlinit 25 de ani de cînd Alteţa Sa Regală Principesa Moştenitoare Margareta a României a făcut primul pas în România postcomunistă. În aceste două decenii şi jumătate, biografia Principesei Margareta a deschis o acoladă a istoriei Casei Regale a României. Principesa Margareta, mesageră în România a Regelui Mihai I al României, aspira în ’90 aerul încă înecăcios al comunismului şi nu prea ştia ce e de făcut cu ţara aceea a ei. Va deveni în 2007 Principesă Moştenitoare a României şi, în continuitate, va trudi pentru binele ţării şi propăşirea poporului său. Despre acest arc în timp vorbeşte cartea Margareta – Mărturia unui sfert de veac regal (Editura Curtea Veche, 2015) concepută şi semnată cu vrednicie şi delicateţe a detaliului de Sandra Gătejeanu Gheorghe, Director de Protocol al Casei Majestăţii Sale Regelui. Volumul se cuvine citit în unghi complementar cu Margareta – Portretul Principesei Moştenitoare (Editura Curtea Veche, 2013) unde aceeaşi harnică şi înzestrată Sandra Gătejeanu Gheorghe înfăţişează viaţa Principesei într-un evantai de evenimente, scene de viaţă publică sau personală, mostre ale etichetei regale, ipostaze foarte diverse – de la copilăria unei fetiţe zburdalnice la vizitele oficiale sau private prin România şi străinătate. Imaginea este, în ambele volume, nucleul de forţă al comunicării. De la hîrjonelile cu surorile sale la exigenţa întîlnirilor cu mai marii lumii, acelaşi spirit ales trece dincolo de învelişul fotografic.

Mise en abyme? Neîndoielnic. Prima ademenire vizuală se estompează în proporţia mare, a ansamblului: e vorba de întinderea în adîncime a imaginii, aceea ce ne face să recunoaştem în copila călărind un căţel pe viitorul Custode al Coroanei, dar şi în Principesa anilor din urmă pe mica prinţesă cu fundiţă şi gropiţe în obraji. Un luciu fotografic trimite instantaneu la profunzimea planurilor doar aparent secunde: acestea şi numai ele revelează chipurile aceleiaşi identităţi parcurgînd vremile, înapoi şi înainte, către noi hotare, în numele Regelui. Energia hrănitoare a acestei cărţi cu un atît de intens palpit fotografic rezidă în subtila discreţie care înfăşoară bidimensionalitatea figurii centrale. Nu altfel te poţi gîndi la vîrstele omeneşti ale Principesei Margareta a cărei istorie e potrivită după ceasurile veşnice ale strămoşilor săi: Regina Victoria a Marii Britanii, Ţarul Alexandru al II-lea al Rusiei, Împăratul Frederic al III-lea al Germaniei şi Regele Christian al IX-lea al Danemarcei.

Este relativ cunoscut avatarul apropierilor de ţară, interzise sau îngăduite cu de-a sila, ale Regelui Mihai I la începutul anilor ’90. Cronicile vremii recompun însă răzleţ şi fără lianturi unificatoare primul contact cu ţara al Principesei Margareta, însoţită de Principesa Sofia. Pentru Regele Mihai I pămîntul ţării sale rămînea prohibit, de parcă nu se prăbuşise, ci tocmai se instala comunismul. În acele potrivnice circumstanţe, Regele Mihai I şi-a trimis în România înainte-mergătoarea Principesă Margareta, consemnînd mai tîrziu că „pentru dînsa a fost un şoc enorm“. A fost şi bucurie şi durere, toate laolaltă în acel sentiment de regat dispărut şi regăsit în ruine. După alungarea din ţară, în 4 ianuarie 1948, a Regelui Mihai I, 42 de ani după aceea prin România n-a mai trecut os domnesc.

Prima care a spart gheaţa Războiului Rece a fost Principesa Margareta, în 18 ianuarie 1990, ora 15.00. I se putea întîmpla orice. Manipularea era atunci prima putere în stat, cum ar fi fost să-i reziste fiica unui monarh din a doua conflagraţie mondială, apărută într-o Românie nelămurită, cu întreg barocul comunist la vedere şi ameninţător?

Principesa avea să scape teafără, descoperind cum este să fii în ţara ta. Descrie acele momente, într-un interviu televizat: „Cel mai dificil a fost cînd am venit prima oară aici. Am venit exact după aşa-zisa Revoluţie. Şi a fost foarte greu de ştiut ce trebuie făcut. N-am venit aici să dau lecţii, am venit să fac ceva şi să-i învăţ pe oamenii de aici de ce au nevoie. A fost atît de mult de făcut după aceea pentru că a fost foarte greu de ales (ce e de făcut)“. Verb lîngă verb – a veni, a şti, a face, a învăţa, a alege –, aşezînd cărămidă peste cărămidă pentru un popor aproape inert democratic, liber în felul său, dar încă de nedesprins din mreaja automatismelor totalitare. În cele opt zile cît s-a aflat în România în ianuarie ’90 Principesa Margareta a dovedit reflexe de bun administrator, dreaptă măsură, chemare pentru acţiune, disciplină şi viziune asupra urgenţelor unei ţări copleşite de o uriaşă criză. A vorbit foarte puţin. A preferat să dea faţă cu România profundă. A trecut prin sate distruse. A strîns în braţe copii bolnavi de SIDA. „Nici în Etiopia nu văzusem ceva mai sărăcăcios“ – avea să afirme, peste ani, Principesa Margareta, într-un interviu pentru Psychologies. A fost prin aziluri de bătrîni şi spitale unde copiii erau legaţi de paturi cu fîşii din tifon. S-a întîlnit cu Doina Cornea. A stat de vorbă cu intelectuali şi cu săraci lipiţi pămîntului. Şi-a umplut carnetul cu note şi a pus pe picioare o fundaţie destinată mai întîi ajutării copiilor în suferinţă şi bătrînilor. Atunci, într-o Românie buimacă, fără modele îndrumătoare, fără matcă, fără vatră, fără rost, euforică însă în fatalismul ei funciar, Principesa Margareta nu s-a lăsat cuprinsă de emoţii, nu s-a văicărit, ci s-a comportat ca un gospodar raţional care, după puterile sale, aflînd ce are de făcut, se apucă numaidecît de reclădit ce se stricase în aproape o jumătate de secol. Într-un test simbolic, Principesa Margareta a înfăţişat românilor, pe viu, cine este, cum se poartă şi ce poate face monarhia în vremuri de cumpănă.

Sandra Gătejeanu Gheorghe a gîndit periplul imagistic dinMargareta – Mărturia unui sfert de veac ca pe un traseu marcat de referinţe ce conduc la amprentele personalităţii Principesei Margareta: austeră postare de rang monarhic, nobleţe spirituală, tărie în principii, caldă umanitate, altruism exemplar. Şi ar mai fi ceva pentru care încă nu s-a născut un cuvînt deplin acoperitor: o alcătuire de imperialitate înaltă şi degajare dotată cu umor first-class. Principesa Margareta se confesează rar şi cu reţinere în calitatea sa de Moştenitoare a Tronului. Cînd se deschide la dialog vorbeşte pe şleau, sec, cu argumente decupate parcă din rocă dură. Aleg reluarea în Adevărul (în 18.01.2015) a unui interviu luat Principesei Margareta cu trei ani mai devreme. Principesa Moştenitoare răspunde unei întrebări legate de percepţia monarhiei în România: „Nu se vorbeşte prea mult. Numai cînd avem momente dificile oamenii spun că trebuie să revină monarhia […] Trebuie să fiu foarte clară, în sistemele monarhice existente în Europa în acest moment există şi politicieni. Nu mai este doar monarhul care conduce politica ţării. Trebuie să ne gîndim la imaginea, la valoarea simbolică, la stabilitatea monarhiei. Este ceva concret, însă nu există o soluţie magică. Dar, într-o ţară care a avut rădăcinile în monarhie, e bine să ne bazăm pe rădăcinile noastre, să nu inventăm roata din nou“. Întrebată despre trecerea la monarhia constituţională, Principesa Margareta răspunde: „Eu nu am un glob de cristal să văd viitorul, dar noi sîntem mereu aici, nu plecăm. Facem tot ce putem pentru ţara noastră, dar nu depinde de noi, depinde de poporul român, dacă vrea acest lucru […] Da, sîntem pregătiţi. Regele a fost mereu pregătit“.

Principesa Moştenitoare Margareta e o fiinţă cu adevărat minunată. Atrage distanţe pe care le îndepărtează apoi, cu o graţie fermecătoare, în dialoguri prietenoase şi pline de vervă. O inteligenţă jucăuşă comută ceremoniile cu morgă în ritualuri abordabile. Trece spontan de la ţinuta princiară la preferatele sale: „mătăsurile, caşmirul, ţesăturile uşoare, plutitoare“. Ia parte la dineul oficial în onoarea Regelui Mihai I, organizat de Sir Gavyn Arthur, al 675-lea Lord Primar al Londrei, şi îi primeşte, cu aceeaşi mulţumire sufletească, la Castelul din Săvîrşin, pe dubaşii din Almaş-Sălişte sau grupul de urători din Chişineu-Criş. Îndeplineşte cu distincţie protocoalele Coroanei şi se amuză la culme cînd, într-o vizită la „Boys and Girls Club of Boston“, copiii nu înţeleg de ce musafira lor nu poartă coroană. Aceasta este Principesa Moştenitoare Margareta. De veghe peste două lumi contopite, a monarhiei româneşti şi a României de fiecare zi, Prinţesa Margareta îşi urmează căile destinului, într-o mişcare suplă, spre zări aşteptate. Acelaşi zâmbet – pecete de curaj, de credinţă în izbîndă şi de afecţiune pentru semeni – o însoţeşte peste tot, ca un blazon îndrăgostit. Prinţesa surîsului: aceasta este Principesa Moştenitoare Margareta.

__________

(1) Într-o frumoasă dimineaţă din luna mai, o elegantă amazoană parcurgea pe o superbă iapă alezană aleile înflorite ale pădurii Boulogne.



Sandra Gătejeanu
Margareta – Mărturia unui sfert de veac regal
Editura Curtea Veche, 2015, 216 p.