| Palatul Cotroceni, 23 august 2004 Domnule Preşedinte, Excelenţele Voastre, Doamnelor şi Domnilor, Ca unul care am fost hărăzit de Soartă să conduc Naţiunea română şi Armata ei în timpul acela cumplit al anilor '40, am înţeles de mult că orice mişcare aş fi făcut, orice decizie aş fi luat, ea va fi interpretată şi re-interpretată. Acest lucru este drept şi potrivit. Pentru că deciziile mele au influenţat vieţile tuturor românilor, atât cei contemporani cu evenimentele, cât şi cei din generaţiile viitoare. Am înţeles, totodată, că interpretările istorice se schimbă, şi ele, cu timpul. Ceea ce părea natural sau drept pentru o generaţie, poate părea de neînţeles pentru alta. Dar am respins întotdeauna încercarea repetată de a utiliza acest eveniment pentru legitimarea unui partid politic. Când am decis să acţionez, acum 60 de ani, am fost călăuzit numai şi numai de datoria pe care o am faţă de Naţiune şi faţă de Armată, şi nu de interesele înguste ale unui partid politic. Actul de la 23 August nu este nici pe departe singurul eveniment istoric falsificat în România. Dar este, cu siguranţă, cel mai falsificat eveniment din Istoria noastră. De aceea, susţin aniversarea de astăzi a acestui eveniment, la mai bine de un deceniu de la căderea dictaturii comuniste, când România democratică este capabilă să dezbată semnificaţia evenimentului fără frică şi, poate, fără prejudecăţi. Domnule Preşedinte, Excelenţele Voastre, Doamnelor şi Domnilor, S-a spus, – în special de către oameni care nu au cunoscut niciodată personal pe nici unul din actorii acestei drame şi care nu au citit nici unul din documente, – că decizia mea de la 23 August nu a fost necesară. Mareşalul Antonescu era, se spune, pe punctul de a stabiliza frontul din Moldova şi, în orice caz, negocia deja, cu Uniunea Sovietică, ieşirea României din război. Complet fals. Am decis să acţionez numai când a devenit clar că încercările noastre de a negocia cu aliaţii nu dădeau rezultate. Ideea că, în vara lui 1944, aliaţii ar fi fost pregătiţi să accepte o pace negociată cu Antonescu, sau că Antonescu ar fi fost capabil să oprească Armata Roşie la frontierele noastre, pentru totdeauna, sunt inepţii pe care numai oamenii care ignoră înadins realitatea acelei perioade le pot susţine. Am fost, de asemenea, acuzat că am greşit crezând că acţiunea mea de la 23 August ar fi putut garanta României statutul de ţară victorioasă la sfârşitul războiului sau că ar fi putut salva România de ocupaţia sovietică. Desigur, nu ştiam, la acea dată, că toate democraţiile, la care românii se uitau ca la un model, deciseseră deja să ne lase pe mâna sovieticilor. Acele documente ruşinoase, completate cu ridicolele lor "procentaje de influenţă" au apărut la lumină mult mai târziu. Dar ştiam că, dacă războiul continuă în felul în care vroia Antonescu, România ar fi fost monstruos distrusă. Iar eu nu aveam de ales între ocupaţia sovietică şi independenţa completă. Eu am ştiut că o ocupaţie temporară sovietică era inevitabilă. Dar am crezut că staţionarea temporară a Armatei Roşii pe pământ românesc, bazată pe o înţelegere cu guvernul nostru, ne-ar da cel puţin speranţa că ocupaţia ar lua sfârşit la finele războiului. A fost acest gând o naivitate? Poate, văzut cu ochii de astăzi. Dar a fost singura fărâmă de speranţă, la vremea aceea, pentru a păstra ceva din independenţa noastră şi ar fi fost o crimă să nu fie încercată. Nu am avut iluzii în privinţa comportamentului Armatei Roşii pe teritoriile ocupate. Nici nu am avut idei false despre ceea ce vrea Stalin să facă din Europa, în viitor. Totuşi, poate cineva să spună că am fi avut o soartă mai bună dacă luptam pe fiecare stradă şi în fiecare sat ca să sfârşim cu aceeaşi ocupaţie sovietică câteva luni mai târziu, dar cu câteva sute de mii de morţi în plus? La acel moment am încercat să salvez cât mai multe vieţi posibil. Desigur, sovieticii nu şi-au ţinut promisiunile. şi aliaţii nu ne-au tratat ca pe nişte egali la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, aşa cum ni s-a dat de înţeles. Dar nu s-ar fi putut obţine ceva mai bun dacă războiul continua şi dacă şi mai mulţi români mureau în bătăliile inutile din 1944. Dar poate că cea mai ciudată critică despre 23 August este că a adus comunismul în ţara noastră. Comuniştii, care aveau puţină legitimitate naţională, au utilizat această justificare multe decenii după eveniment. A fost o lungă perioadă în care au susţinut că au făcut actul de la 23 August ei singuri. Astăzi, cred că astfel de aberaţii nici nu merită vreo examinare, oricât de superficială. Dar, pentru generaţiile noastre tinere, care nu au trăit acele zile, vreau să spun că, în ciuda intimidării şi a ameninţării prezenţei trupelor sovietice, covârşitoarea majoritate a românilor de rând nu au votat pentru partidul comunist, în primele alegeri după sfârşitul războiului. Soarta României nu a fost diferită de cea a Poloniei şi Cehoslovaciei, care au fost de partea aliaţilor, încă de la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, şi totuşi li s-a impus comunismul. Ungaria, de exemplu, care a luptat de partea naziştilor până la urmă, a avut o soartă similară. La fel şi Bulgaria, vecinul nostru din sud, care a încercat să rămână complet în afara războiului. Comunismul nu a venit în România din cauza a ceea ce s-a întâmplat acum exact şaizeci de ani. El a devenit inevitabil, în momentul în care cei doi dictatori ai Europei, Hitler şi Stalin, au început să sfâşie în bucăţi continentul şi când democraţiile lumii au decis că, în nobila bătălie pentru a învinge pe unul din monştri, trebuie să rămână în termeni prietenoşi cu celălalt monstru. A fost o alegere pe care nici eu, nici oricare alt român nu a făcut-o niciodată; a fost o alegere făcută pentru noi, deasupra capetelor noastre. Domnule Preşedinte, Excelenţele Voastre, Doamnelor şi Domnilor, Dacă actul de la 23 August nu a oprit ocupaţia şi subjugarea noastră într-o dictatură care a durat decenii după aceea, atunci care este totuşi semnificaţia lui? şi, dacă nu are semnificaţie, de ce îl celebrăm astăzi? Cred că ziua de 23 August 1944 are nu numai o mare importanţă, dar ne poate servi de model, în viitor. Actul pe care l-am condus nu a fost o capitulare fără condiţii. A fost o încercare a mea de a salva suveranitatea României, prin încercarea tuturor şanselor, oricât de subţiri, care ne mai erau la îndemână. Mai mult, a fost o încercare de a readuce democraţia în colţul acesta al Europei. Aş fi putut să mă limitez la o schimbare de guvern. Dar primele mele acţiuni au fost să anulez legislaţia rasistă pusă în funcţiune în timpul războiului, să restaurez constituţia democratică din 1923, să garantez egalitatea tuturor cetăţenilor noştri şi să garantez libertatea cuvântului şi alegeri libere. În acest sens, a fost un act de eliberare pentru întregul popor. Perioada de libertate a fost scurtă, şi decenii negre au urmat. Dar, faptul că marea majoritate a poporului m-a sprijinit în timpul acela în acest efort rămâne cea mai mare satisfacţie din viaţa mea. Continentul nostru s-a schimbat foarte mult, de atunci încoace. În ciuda tuturor dificultăţilor şi slăbiciunilor, poporul nostru este astăzi liber. Suntem acum membri ai familiei Nord-Atlantice a naţiunilor, şi, în curând, vom fi parte a Uniunii Europene. Vechii duşmani au devenit parteneri şi prieteni. Dar rănile acelor ani sunt încă prezente în noi. Am fost mişcat de imaginile recente ale Cancelarului german, care a vizitat mormântul tatălui pe care nu l-a cunoscut niciodată, care a murit şi a fost îngropat în pământ românesc, nu mult după actul de la 23 August. A fost o amintire a costului pe care toate naţiunile l-au plătit în acel teribil război, o amintire a suferinţei care încă mai doare, chiar personal, noua generaţie a liderilor pe care Europa îi are astăzi. Dar a fost şi un simbol al speranţei. Niciodată de acum încolo, nici un lider roman nu va mai trebui să se găsească în faţa unor asemenea decizii, cum am fost eu în luna august, acum 60 de ani. Niciodată de acum încolo nu va mai trebui ca vreun lider român să înveţe ce înseamnă ca soarta ţării noastre să fie decisă în spatele scenei, în tratate secrete făcute fără să fim informaţi sau consultaţi. Mici sau mari, sărace sau bogate, statele Europei trebuie să înveţe să se respecte unele pe altele. Trebuie să ne amintim astăzi de soldaţii care au plătit cu cel mai înalt sacrificiu. Ei toţi purtau pe uniformă iniţiala numelui meu, şi nici o onoare mai înaltă nu mi-a fost dată vreodată decât să-i comand, în acele timpuri grele. Trebuie să ne amintim de civilii care au pierit în bombardamente, foametea şi devastările din război. şi, trebuie să ne plecăm capetele în memoria evreilor ucişi, ca şi a membrilor altor minorităţi etnice, care au suferit în război. Dar, în cele din urmă, trebuie să ne rămână speranţa. Încurajez pe toţi românii să se uite la actul de la 23 August 1944, nu ca la un eveniment de care a profitat o persoană sau un partid, nici ca la un act care ne-a adus prejudicii, ci ca la un episod fundamental din renaşterea noastră morală, începutul unui lung drum către respect de sine şi democraţie, momentul în care România a dovedit că este parte din adevărata Europă. Idealurile în care am crezut atunci, principiile care m-au condus toată viaţa, încep să se realizeze astăzi. Sunt mândru de decizia mea şi sunt sigur că istoria va dovedi că ceea ce eu şi generaţia mea am făcut, acum şaizeci de ani, a fost drept.
sursa: Revista Memoria
|
Adaugă un comentariu