Evoluţia statului român în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului al XX-lea

În urma Războiului Crimeii (1853-1856), în timpul Congresului de Pace de la Paris (1856), Franţa a pus problema unirii Principatelor Române. În condiţiile care Imperiul Otoman şi Austria au susţinut faptul că românii nu vor să se unească reprezentantul Franţei, contele Walewski a propus consultarea românilor şi s-a decis formarea Divanurilor Ad-hoc, adunări cu rol consultativ.

Alese după rezolvarea numeroaselor probleme create de Turcia şi Austria,Adunările Ad-hoc au hotărât, în decembrie 1857, că dorinţele românilor presupun în primul rând unirea Moldovei cu Muntenia într-un singur stat cu numele de România, stat autonom şi neutru, condus de un prinţ străin şi de o Adunare legiuitoare. Dar, Marile Puteri reunite în cadrul Conferinţei de la Paris (1858) au prevăzut existenţa a doi domni, două guverne şi a două adunări pentru statul numit Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei.

Pe baza Convenţiei de la Paris, document care organiza Principatele Române, românii au ales ca domn al Moldovei şi al Ţării Româneşti, pe 5 şi 24 ianuarie 1859, aceeaşi persoană: Alexandru Ioan Cuza, astfel prin dubla alegere realizându-se Unirea celor două ţări. în acelaşi an, actul de la 24 ianuarie a obţinut acordul Marilor Puteri şi în 1861 firmanul otoman de unire instituţională.

În decembrie 1863, primul-ministru Mihail Kogălniceanu pune în discuţia Adunării,legea secularizării averilor mănăstireşti, lege indispensabilă pentru reforma

agrară.

De fapt, discuţiile pe marginea reformei agrare l-au determinat pe domn să dizolve, pe 2/14 mai 1864, Adunarea şi să propună modificări la Convenţia de la Paris. Modificările s-au concretizat în Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris, un nou document cu rol constituţional.

Având poziţia consolidată în interior şi exterior, Cuza a putut trece la înfăptuirea reformei agrare, reformă fără de care nu se poate discuta despre modernizarea statului român. La 14/26 august 1864 a fost promulgată prin decret, legea rurală care desfiinţa claca şi împroprietărea foştii clăcaşi.

Legea rurală a avut importante consecinţe economice şi sociale. A întărit proprietatea ţărănească şi a îmbunătăţit situaţia unei bune părţi a locuitorilor satelor. Această lege a avut, însă şi limite: au fost împropietărite 511 896 de familii, cu toate acestea mulţi ţărani au rămas fără pământ sau aveau pământ foarte puţin, multe terenuri nu au fost luate în proprietate, mulţi ţărani continuând să le muncească prin învoiala cu proprietarii, iar altele au rămas nelucrate.

Cu toate neajunsurile, ea s-a dovedit una dintre cele mai importante reform6

pentru modernizarea societăţii şi a fost urmată în 1865 de alte 32 de legi printre care-

organizarea sistemului judecătoresc sau a bursei de comerţ.

Silit să abdice pe 11 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza a lăsat o ţară unita şj în plin proces de modernizare, ţară care era gata să pună în aplicare un alt punct a dorinţelor Adunărilor Ad-hoc din 1857: numirea unui prinţ străin.

Principalele instituţii care au contribuit la consolidarea statului naţional au fostmonarhia şi Parlamentul. Drepturile şi îndatoririle acestora erau reglementate prin Constituţia din 1866. Conţinut: numele ţării era România, se proclamau principiul monarhiei ereditare, libertăţile şi drepturile fundamentale ale cetăţeanului, suveranitatea naţională. Guvernământul era reprezentativ, proprietatea era declarată sacră şi inviolabilă, se consacra principiul egalităţii în drepturi şi al separării puterilor în stat, nu erau amintite raporturile cu Imperiul Otoman. Puterea executivă era exercitată de către domnitor şi miniştrii numiţi şi revocaţi de către acesta. Domnitorul-avea dreptul de veto absolut, drepturi în materie legislativă, putea convoca, amâna sau dizolva Adunarea Deputaţilor şi Senatul, sancţiona sau nu o lege, forma guvernul, avea dreptul de a bate monedă, era conducătorul armatei, numea sau confirma în toate funcţiile publice, avea dreptul de amnistie, graţiere, de a încheia tratate sau convenţii, de a conferi decoraţii, etc.

Puterea legislativă deţinută de Reprezentanţa Naţională formată din două Camere: Adunarea Deputaţilor şi Senatul. Adunarea Deputaţilor avea drept de legiferare, drept de autoconducere, dezbătea şi adopta bugetul, dreptul de interpelare, răspundea la mesajul tronului etc.

Puterea judecătorească era încredinţată judecătoriilor, instanţa supremă era Curtea de Casaţie.

Constituţia a fost completată de un sistem electoral. în plan extern a fost percepută ca o manifestare a independenţei.

În 1877, România se alătură Rusiei, în războiul împotriva Imperiului Otoman. Domnitorul Carol, împreună cu oamenii politici din România au încercat obţinerea independenţei pe cale paşnică. în condiţiile în care nu a fost posibil acest lucru în aprilie 1877 România a intrat în stare de război cu Poarta, iar la 9 mai 1877 Mihail Kogălniceanu a declarat în cadrul Adunării Deputaţilor independenţa României. Armata română s-a remarcat în luptele purtate la Plevna, Smârdan, Vidin, Opanez etc. În urma tratatelor încheiate la San Stefano şi Berlin, în 1878 Marile Puteri au recunoscut independenţa României.

În aceste condiţii, în 1878, Carol a primit titlul de Alteţă Regală, iar în 1881 România a devenit regat, la 10 mai Carol I şi Elisabeta de Wied au fost încoronaţi ca rege şi regină a României, la 14 mai 1881a fost reglementată succesiunea la tron prin „pactul de familie", moştenitor al tronului fiind proclamat prinţul Ferdinand de Hohenzollem -Sigmaringen.

Carol a colaborat cu personalităţile politice ale vremii Ion C. Brătianu, D.A. Sturdza, Lascăr Catargiu. El a demonstrat reale calităţi de om politic şi în ciuda unor dificultăţi pe care le-a avut la începutul domniei a ştiut să apere interesele românilor.

în 1883 România a aderat, alături de Germania, Italia şi Austro-Ungaria la Tripla Alianţă, acest lucru a fost realizat atât din motive obiective, încercarea României de a evita izolarea politică, dar şi din motive subiective, „slăbiciunea", firească, a regelui Carol I faţă de Germania. Aderarea a rămas secretă până la începutul Primului Război Mondial, în 1914, în condiţiile declanşării acestuia regele face cunoscut oamenilor politici români existenţa acestui tratat semnat cu Puterile Centrale. Interesele României nu coincideau cu ale acestora motiv pentru care în Consiliul de Coroană întrunit la Sinaia, în 21 iulie 1914, s-a stabilit neutralitatea României. Deşi i se părea greu să respecte o asemenea hotărâre Carol I, în ciuda ameninţărilor din partea rudelor sale germane, conştient fiind că nu avea sens să se aventureze într-un război din care românii nu aveau nimic de câştigat, a fost de acord cu neutralitatea. Era însă clar că aceasta nu va dura mult. Trebuia deci ca intrarea în război să servească intereselor naţionale. în urma unor îndelungate negocieri la 4 august 1916 I.I.C. Brătianu şi reprezentanţii diplomatici ai Franţei, Marii Britanii, Rusiei şi Italiei au semnat convenţiile militare şi politice care stipulau condiţiile intrării României în război.În noaptea dintre 14/15 august 1916, trupele române intră în poziţie de luptă.

1918 a reprezentat anul Marii Uniri, an în care s-a format statul naţional unitar român. La 27 martie 1918, 15 noiembrie 1918 şi 1 decembrie 1918, Basarabia, Bucovina şi respectiv Transilvania au cerut unirea cu România. Adunarea Naţională de la Alba Iulia a demonstrat odată în plus dorinţa transilvănenilor de unire în condiţiile în care toţi cei 1228 de delegaţi prezenţi acolo au votat unirea în prezenta a cea. 100000 de persoane, venite acolo pentru a-şi vedea un vechi vis îndeplinit. în aceste condiţii 15 octombrie 1922, regele Ferdinand şi regina Măria au fost încoronaţi ca suverani ai României Mari, la Alba Iulia. în urma realizării Unirii o fost elaborate o serie de legi printre care cele mai importante au fost introducerea votului universal, în 1918, reforma agrară, în 1921, sau legea administrativă, în 1925, care prevedea norme unitare de organizare teritorială a statului român, iar în 1923 a fost elaborată o nouă Constituţie, completată în 1926 cu o nouă lege electorală. Regele Ferdinand I a condus în conformitate cu Constituţia din 1923, având o bună relaţie cu partidele politice, în special cu Partidul Naţional Liberal, şi cu liderul acestuia I.I.C. Brătianu. în perioada 1859-1918 statul român a evoluat ascendent, începând cu unirea Moldovei cu Muntenia, continuând cu modernizarea legislativă, cu dezvoltarea industriei şi instaurarea monarhiei şi culminând cu anul 1918, anul realizării Marii Uniri.

http://bac09.blogspot.com/2009/03/evolutia-statului-roman-in-doua.html