O legenda falsa: Mircea Eliade - ideolog al miscarii legionare

Printr-o curiozitate a destinului, sarbatorim in acest an centenarele gemene ale lui Mircea Eliade si Mihail Sebastian, doua personalitati emblematice ale culturii romane. Spun "curiozitate", pentru ca Eliade si Sebastian au fost cei mai buni prieteni, au deschis impreuna noi orizonturi de gandire si simtire, ca la un moment dat, marea lor prietenie sa esueze lamentabil si dureros. Am incercat sa umblu prin subteranele acestei drame si rezultatele investigatiei au devenit cartea "Mircea Eliade si evreii. Din culisele unui divort istoric", publicata cu prilejul sarbatoririi centenarelor lui Eliade si Sebastian. Evident, un demers editorial curios. Dupa cate stiu, o asemenea cercetare nu a mai fost incercata pana acum, ea se adaoga straduintei de decriptare a operei si vietii celebrului savant si scriitor roman, dintr-un unghi de vedere specios, acela al dizolvarii unei mari prietenii din motive etnice si rasiale.


Eliade este considerat cel mai stralucit reprezentant al elitei tinerei intelectualitati romanesti din preajma celui de-al II-lea Razboi Mondial, elita atrasa de extremismul nationalist si inspiratoare de dezordini legionare. Eliade nu a fost vazut purtand camasa verde legionara, marturisea ca nu se inscrisese in vreun cuib legionar. Dar regele Carol al II-lea, cand i-a arestat pe toti sefii legionari, profesori, generali, scriitori, ziaristi, muncitori si studenti, cu apartenente majore la Miscarea legionara, printre internatii din lagarul de la Miercurea Ciuc se afla si legionarul Mircea Eliade - "seful generatiei tinere". Dupa razboi, Eliade devine profesor la Universitatea Sorbona din Paris si apoi devine seful catedrei de istoria religiilor la Universitatea din Chicago. Cartile sale traduse in numeroase limbi straine ii sporesc celebritatea. Va fi socotit intemeietorul unei noi discipline stiintifice: istoria religiilor. Moare in 1979, la Chicago, la 22 aprilie 1986.

Pe acest fundal biografico-istoric, am incercat sa zugravesc una din cele mai sfasietoare drame omenesti interbelice, care a acoperit si anii razboiului, chiar daca protagonistii acestei drame se aflau la mii de km departare unul de celalalt.

Scandalul ierusalimitean

din anii '60

Investigatia privind "divortul" dintre Eliade si evrei am inceput-o la Ierusalim. In anii '60, ilustrul savant roman fusese invitat de prietenul sau Gershom Scholem, o alta somitate in istoria religiilor, sedul catedrei de gandire iudaica la Universitatea Ebraica din Ierusalim, sa tina o conferinta in fata studentilor si profesorilor israelieni. Eliade si-a pregatit conferinta, care vorbea de "Dumnezeu, credinte si mituri biblice" si-a cumparat biletul de avion si se pregatea sa zboare la Ierusalim. Dar n-a fost sa ajunga acolo. Un grup de intelectuali israelieni, fosti militanti ai organizatiilor sioniste din Romania, multi dintre ei batuti si schingiuiti in inchisorile Securitatii, si-au amintit de trecutul "legionar si nazist" al lui Mircea Eliade si s-au adresat mass-media: profesorul roman ar fi trebuit sa treaca cu masina peste trupurile lor, intinse pe pavajul din fata intrarii in Universitatea Ebraica, ca sa ajunga sa conferentieze. Ulterior, prin 1972, a aparut la Ierusalim "Toladot", o revista de istorie a evreilor din Romania, in paginile careia era denuntat trecutul legionar al savantului roman.

Descumpanit, Gershom Scholem i-a solicitat lui Eliade un raspuns la aceste acuzari grave. La 23 iulie 1972, Eliade a raspuns. Despre aceasta scrisoare esentiala pentru istoria romaneasca si evreiasca, depotriva, am mai relatat in ZIUA.

Epistolar crestino-iudeu

"Draga colega, ii scria Eliade lui Scholem. Sunt profund mahnit sa vad ca stima si prietenia pe care mi le-ati aratat va provoaca azi neplaceri si tin, inainte de toate, sa va exprim regretele mele. Lectura fragmentelor din Jurnalul lui Mihail Sebastian m-a mahnit profund, caci Sebastian era unul din cei mai buni prieteni ai mei, iar "raceala" care a marcat ultimii ani ai prieteniei noastre era consecinta unei suparatoare neintelegeri. Sunt in parte raspunzator de aceasta neintelegere. Tocmai de aceea, moartea tragica a lui Sebastian, in primavara anului 1945, a constituit pentru mine un soc aproape traumatic, caci ultima posibilitate de a lamuri neintelegerea a disparut. Sunt prea obosit (stiti ca am avut o criza de pericardita) pentru a va povesti amanuntit circumstantele care au subminat progresiv prietenia noastra, prietenie al carei ecou va putea fi resimtit in Jurnalul integral al lui Sebastian si in acelasi timp intr-al meu, atunci cind va fi publicat. Voi nota, pe scurt, elementele esentiale...

Nu imi amintesc sa fi scris o singura pagina de doctrina sau de propaganda legionare. Dar Sebastian citeaza (pagina 24, coloana 1) cateva randuri dintr-un text aparut in cotidianul Garzii de Fier, Buna Vestire (14 decembrie 1937) si intitulat "De ce cred in victoria miscarii legionare". Nu am colaborat niciodata la acest ziar. Totusi, acest text exista, pentru ca Sebastian il citeaza. Probabil era raspunsul, oral, la o ancheta, raspuns "editat" de redactor. Mi-e imposibil sa precizez mai mult. in epoca insa, colaboram la multe saptamanale importante, in care as fi putut expune in voie asemenea idei. De ce n-am facut-o?

5) Cu toate acestea, de multa vreme a fost acreditata legenda ca eram unul dintre "doctrinarii" Garzii de Fier. Daca aceasta poveste n-ar fi atat de neplacuta, as putea sublinia extravaganta cazului meu: unicul "doctrinar" caruia nu i se cunoaste nici o carte, nici o brosura, nici un articol, nici un discurs care sa se refere la partidul politic al carui ideolog este considerat! Mai multe fapte au contribuit la constituirea acestei legende: a) printre prietenii comuni pe care ii aveam, Sebastian si eu, exista un anumit numar care erau legionari; b) ziarul "Cuvantul", la care Sebastian a fost redactor pana la interzicerea aparitiei lui de catre regele Carol, in 1934, devenise un organ prolegionar, iar la reaparitie, in septembrie 1941, era chiar considerat organul Garzii de Fier. in acea vreme, ma gaseam la Londra si nu am trimis nici un articol; c) in fine, si mai ales, eram Sebastian si cu mine, elevii si fidelii admiratori ai profesorului Nae Ionescu, directorul ziarului "Cuvantul". Mi-ar trebui pagini si pagini pentru a va prezenta figura complexa a acestui filozof pasionat de problemele religioase, dar si de probleme politice, si care a fost succesiv cel mai eficace suporter al lui Iuliu Maniu si al partidului sau national - taranesc, apoi prietenul si consilierul intim al regelui Carol, iar in final redutabilul sau critic, ceea ce l-a apropiat de Germania si de Garda de Fier. Nae Ionescu a fost adorat si defaimat cu o egala fervoare, si chiar si azi, la treizeci si doi de ani de la moarte, numele sau continua sa provoace o furtuna de ura sau de exaltare. La fel ca mine si ca multi alti prieteni si elevi, Sebastian nu s-a indepartat de Nae Ionescu atunci cand acesta a devenit ideologul Garzii de Fier. Aceasta fidelitate i-a cauzat un numar mare de neplaceri, mai cu seama dupa ce si-a publicat romanul "De doua mii de ani", cu o prefata de Nae Ionescu. Aceasta lunga prefata era socotita o justificare a antisemitismului, iar Sebastian a fost violent atacat de presa de centru si stanga, in asa masura, incat a trebuit sa scrie, ca sa se apere, o carticica intitulata "Cum am devenit huligan". Am fost printre rarii autori care, in doua ample articole publicate in revista "Vremea", nu numai ca i-am luat apararea lui Sebastian, dar am criticat aceasta prefata, aratand ca argumentele lui Nae Ionescu nu se pot justifica teologic, asa cum gandea el. La randul meu, am fost salbatic atacat de presa de dreapta. in emotionanta dedicatie pe care Sebastian a scris-o pe exemplarul daruit mie din "Cum am devenit huligan", ma numea "singurul sau punct de sprijin in timpul furtunii". Atunci cand Jurnalul lui Sebastian va fi publicat integral, se va gasi probabil o pagina datata 15 martie 1940, care ne va descrie pe amandoi, in lacrimi, la capataiul lui Nae Ionescu, care tocmai murise...

"N-am fost niciodata antisemit"

Este adevarat ca, in anii 1938 - 1940, am constatat de multe ori, Sebastian si cu mine, cat de diferite ne erau orientarile politice, caci eram "de dreapta", ma situam in traditia "nationalista" a lui Eminescu, Maiorescu, Iorga.

Cu toate acestea, prietenia noastra s-a mentinut. De-abia acum, citindu-i fragmente din Jurnal, imi dau seama cat suferea in urma acestor discutii. Este adevarat, de asemenea, ca in cele cateva zile petrecute la Bucuresti, in august 1942, n-am cautat sa-l vad "dar pentru cu totul alte motive decat cele invocate la pagina 26, ca, "fiind diplomat, cunosteam soarta care se pregatea evreilor". N-as fi incercat niciodata sa raspund acestei insulte, daca D-voastra, draga colega, n-ati fi citit-o. Fapt este ca am venit la Bucuresti in urma unei lungi intrevederi cu Salazar, despre care nu pot inca sa dau detalii "dar despre care se va putea citi in Jurnalul meu. Cerusem o audienta la seful partidului national-taranesc, Iuliu Maniu (atunci in opozitie), dar, indreptandu-ma spre locuinta sa, am remarcat ca eram urmarit de un agent al politei secrete, si a trebuit sa fac mai multe ocoluri; am sosit, asadar, cu intarziere si Maniu plecase, astfel ca n-am putut sa vorbesc decat cu secretarul sau particular. In timpul celor cateva zile petrecute la Bucuresti, am fost permanent supravegheat, motiv pentru care nu l-am cautat nici pe Sebastian, nici pe Rosetti, nici pe alti prieteni si colegi, caci i-as fi putut compromite. (Politia secreta, informata de SS, stia ca "deschideri" pentru un armistitiu aveau loc, sau se pregateau, la Lisabona, Stockholm si Ankara)...

Nu-mi voi ierta niciodata prudenta exagerata, dictata de frica de atotputernica politie secreta. Era ultima oara cand mai puteam discuta cu prietenii, de atunci aproape toti morti: ultima oara cand puteam sa vorbesc cu Sebastian si sa-i explic "pozitia" mea. Speram insa ca, odata razboiul terminat, ne vom relua relatiile. Vai! un absurd accident i-a pus capat vietii in primavara anului 1945, in ajunul plecarii sale la Paris, unde tocmai fusese numit consilier cultural, si in momentul in care eu insumi ma pregateam sa ma duc acolo. Dupa moartea sa n-am incetat sa ma simt vinovat din cauza stangaciei mele tragic agravate de nenorocire.

Alegand exilul, stiam ca neintelegerile create de fidelitatea mea fata de Nae Ionescu vor fi interpretate cu rea-vointa. Cu atat mai mult cu cat colaboram la numeroase publicatii ale emigratiei romanesti - dar niciodata la cele ale legionarilor ( tara si exilul, Stindardul etc. ), in care dealtminteri am fost totdeauna atacat si insultat. Majoritatea articolelor publicate dupa 1947 in presa exilului prezinta probleme culturale si insista asupra necesitatii libertatii culturii. Rarele texte "politice" imi exprima convingerile si sperantele actuale, in primul rand necesitatea unei Federatii a statelor Europei Orientale.

Draga colega, nu stiu daca am reusit sa va risipesc indoielile, dar sper cel putin ca intelegeti acum sursa numeroaselor neintelegeri care m-au facut sa sufar. Stiu, de asemenea, ca adevarul intreg nu va fi cunoscut decat dupa publicarea integrala a Jurnalului si autobiografiei mele, adica dupa moartea mea. Aceasta certitudine ma ajuta sa-mi traiesc in pace si cu seninatate ultimii ani de viata care mi-au fost acordati. Nu-mi fac nici o iluzie asupra operei mele de savant si de scriitor. Dar nu ma indoiesc ca lucrarile si articolele publicate inainte si dupa 1940 exprima gandirea si experientele unui om care seamana mai mult cu cel pe care credeti ca il cunoasteti decat cu cel prezentat in textul pe care mi l-ati comunicat. Cu sentimentele mele cele mai sincere, Mircea Eliade".

Exegetii operei lui Eliade, dar mai ales istoricii care au scris despre ascensiunea Miscarii Legionare in viata politica romaneasca (si imi vin in minte Eugen Simion, Ioan Petru Culianu, Mircea Handoca, Florin Turcanu, Moshe Idel, Norman Manea, Dan C. Mihailescu, Zigu Ornea, Andrei Oisteanu, generalul Mihai Ionescu, Leon Volovici, Sorin Antohi) unii au stiut de existenta acestui document, altii nu. Scrisoarea insa nu a fost data publicitatii decat foarte tarziu, si nici pana astazi nu i se da importanta cuvenita. Reamintesc faptul ca ingrijorat de tacerea profesorului de la Ierusalim, Mircea Eliade i-a trimis prietenului sau Gershom Scholem o noua scrisoare in care sublinia: "N-am fost niciodata antisemit (am publicat in Romania, intre 1925 si 1940, mai mult de 2000 de articole - nu exista in ele o singura pagina antisemita"). La 10 martie 1973, Scholem in sfarsit ii raspunde, destul de rece, ii marturiseste ca toata povestea nu-i este destul de clara, asigurandu-l insa pe Eliade ca-i poarta aceleasi sentimente si ca spera sa se intalneasca cu el la Ierusalim. Ilustrul roman nu va ajunge niciodata la Ierusalim, nici gloria imensa care il va aureola nu va reusi sa sparga blocada.