"Am vândut haine pentru a-mi câştiga existenţa" - interviu cu Principesa Margareta

Principesa Margareta a României s-a născut la Lausanne, în Elveţia, pe 26 martie 1949. Este Principesa Moştenitoare a României, prima fiică a Majestăţilor Lor Regele Mihai I şi Regina Ana ai României. S-a născut în exil, după ce Regele Mihai a fost obligat să abdice în 1947. Principesa Margareta şi-a petrecut copilăria în Marea Britanie, Elveţia, Italia, Danemarca. S-a format la una dintre cele mai bune universităţi ale lumii, cea din Edinburgh, Marea Britanie, fiind licenţiată în Sociologie, Ştiinţe Politice şi Drept Public Internaţional. Este una una dintre puţinele specialiste din leadership-ul românesc în ştiinţe politice, sociologie, relaţii internaţionale şi diplomaţie multilaterală.

Alteţa Voastră Regală, aţi avut o copilărie marcată de exil. Pentru a supravieţui, Regele Mihai a construit în primii ani o fermă de păsări în Anglia. În pofida dificultăţilor, aţi avut parte de o educaţie specială, în spiritul regalităţii. Ce presupunea aceasta?

Pentru început aş preciza că nu am trecut prin dificultăţi ieșite din comun. Fiecare persoană trebuie să muncească, este un lucru absolut normal. Dar cu toate că în copilărie am avut o viaţă mai retrasă, anonimă, mi-a fost cultivat în familie un simţ al istoriei, am învăţat multe lucruri despre România şi despre ce înseamnă să fii principesă. De educaţia mea s-au ocupat în special Regina-Mamă Elena, bunica mea, şi tatăl meu, Regele Mihai. Părinţii ne spuneau mereu nouă, celor cinci copii, că suntem responsabili şi trebuie să ne gândim la ţara noastră, România.
Mentorul şi ghidul meu spiritual a fost Regina-Mamă Elena. Ea a suferit mult în România, de la ea am învăţat că trebuie să am un comportament plin de afecţiune faţă de oameni, de la ea mi s-a transmis credinţa în Dumnezeu şi dragostea pentru artă, teatru, muzee, pentru tot ce e bun şi frumos. Îi plăcea foarte mult grădinăritul, la Florenţa cultiva tot felul de flori: irişi, trandafiri, magnolii, arbuşti, smochine, rodii.
Cealaltă bunică, din partea mamei, Principesa Margareta a Danemarcei, a fost foarte voluntară, minunată, fantastică, cred că ea m-a influenţat prin simţul umorului, prin curajul său.

Unde şi când ați învățat limba română?

La plecarea din România, tatăl meu a plecat împreună cu trei dintre membrii personalului de deservire al Palatului. Erau trei tineri români numiţi Anuţa, Gheorghe și Conrad. Ei au stat cu părinţii mei în Anglia timp de aproape cinci ani. Cu ei am vorbit românește în cea mai fragedă copilărie. După ce ei au plecat, nu am mai putut vorbi limba noastră decât cu tatăl meu, singurul care o cunoștea. Am reînceput să vorbesc românește în 1990, la venirea în țară.

Am citit în presă că Regele Mihai v-a învăţat rugăciunea Tatăl nostru în limba română.

Da, aşa este. Când eram mică, Regele mi-a scris pe o hârtie rugăciunea Tatăl nostru în limba română şi eu am păstrat-o. O ţin şi astăzi încadrată într-o ramă, lângă patul meu. Ştiu Tatăl nostru şi în franceză, şi în engleză, dar o spun în română, mai ales în zilele când merg la biserică.

Ce vă amintiţi despre prima vizită la Regina Elisabeta II a Marii Britanii?

Cred că aveam trei ani când am mers în prima mea vizită la Castelul Windsor. Am uitat să fac reverenţa în fața Majestații Sale! Am învăţat două săptămâni cum să fac reverenţa şi când am ajuns în faţa Reginei Elisabeta a II-a, în loc sa fac așa cum mi-au spus parinții, i-am întins mâna, privind-o în ochi. Acum ne vedem destul de des, aproape în fiecare an. (Amintim că Regele Mihai al României este văr de gradul trei cu Regina Elisabeta II a Marii Britanii – n.n.)

Între cele cinci surori din Familia Regală – Margareta, Elena, Irina, Sofia, Maria, – a existat o relaţie de armonie deplină încă din copilărie?

Nu! Aveam nişte relaţii obişnuite. Uneori ne şi certam, ne ciondăneam, dar e normal, conflictele fac parte din educaţia oricărei persoane. Mama, Regina Ana, întotdeauna ne împăca, ea este o fiinţă foarte energică, tonică şi mereu şi-a păstrat bucuria de a trăi.

O principesă trebuie să aibă o profesie?

Da. În adolescenţă îmi părea că aş putea face orice. De exemplu, am făcut voluntariat la un spital de bătrâni, apoi am lucrat o vreme la un magazin, vindeam haine.

Aţi vândut haine  pentru a vă câştiga existenţa?

Da, aveam nevoie de bani. Cum puteam trăi fără bani? E dificilă munca la magazin, pentru că un client poate fi nepoliticos, capricios. Vânzătorul mai trebuie să fie foarte atent când încasează banii, când dă restul, când primeşte marfa. Fireşte, nu eram încântată de munca la magazin.
După ce am luat bacalaureatul în Franţa, m-am dus la Florenţa şi am stat un an cu bunica. Ea mi-a prezentat multe persoane de la Organizaţia Naţiunilor Unite şi din domeniul diplomaţiei, culturii, artei. Mi-am dat seama atunci, că dacă vreau să fac ceva în viaţă, trebuie să am o diplomă, adică trebuie să merg la universitate.

Ce universitate aţi ales?

M-am înscris la Universitatea din Edinburgh, Marea Britanie, mi-am luat licenţa în Sociologie şi Ştiinţe Politice, după care am urmat timp de doi ani cursuri de Drept Internaţional. Universitatea mi-a dat o deschidere fantastică spre lume. Am lucrat la Organizaţia Naţiunilor Unite, am avut câteva slujbe şi era extrem de interesant – acolo am învăţat să lucrez în echipă.

Sunteţi înzestrată de la natură cu talentul de lider? Sau e nevoie de efort permanent pentru a rămâne un lider?

Cred că eu sunt mai degrabă un om de echipă. E-adevărat că sunt cea mai mare dintre copiii din Familia Regală, deci am o latură puţin autoritară, dar îmi place să colaborez cu oamenii. Întotdeauna ascult diferite opinii, cer sfaturi, înainte de a lua o decizie.

Revoluţia din decembrie 1989, din România, v-a luat prin surprindere s-au v-aţi aşteptat la prăbuşirea regimului comunist al lui Ceauşescu?

Nu, nu ne-am aşteptat. Dar cred că era un context istoric, geopolitic, ce a favorizat prăbuşirea dictaturilor din Europa de Est. Începuseră marile schimbări, la scară mondială. Noi ştiam că a izbucnit revoluţia în România încă din prima zi, de la 15 decembrie 1989, când au început revoltele anticomuniste la Timişoara. Ne aflam atunci în Elveţia şi la toate posturile de radio şi de televiziune se vorbea numai de România.

Ce vă amintiţi despre ziua când aţi venit pentru prima dată în România?

Asta s-a întâmplat pe 18 ianuarie 1990. N-a fost uşor. Am venit cu o echipă de şapte-opt persoane, împreuna cu sora mea, Principesa Sofia. Ne-am cazat la hotelul Intercontinental din centrul Bucureştiului, am ocupat aproape întreg etajul 19 al hotelului, era foarte ieftin atunci. Nu toată lumea ne-a primit cu entuziasm, presupun ca erau unii care se gândeau ca eram un fel de vampiri! Glumesc, desigur! Dar oamenii de bună credinţă ne-au primit cu multă căldură, eu am venit ca Principesă a României, simţul regalităţii face parte din identitatea mea şi nu puteam să ascund acest lucru. Am avut suită, secretariat, erau cu noi şi câţiva reprezentanţi ai organizaţiei internaţionale „Crucea Roşie”, am avut multe întâlniri cu presa, cu grupuri de tineri, am vizitat aziluri de bătrâni, am fost în nişte sate distruse de Ceauşescu, am vorbit cu ţăranii. Am fost şi la Cluj, ne-am întâlnit cu disidenta Doina Cornea, cu diferiţi intelectuali.
Viaţa mea nu ar fi avut nici un sens dacă nu aş fi venit în România. La aeroport, când am coborât din avion și am pus ambele picioare pe pământ, m-am născut din nou în acel moment. Dintr-odată am simţit că trăiam pe de-a-ntregul. Între mine şi România fusese până atunci un fel de poveste de dragoste neîmplinită. Acum, că ne-am adunat, povestea noastră a devenit o poveste de dragoste, pur şi simplu.

Cum a apărut Fundaţia Principesa Margareta a României?

După ce a căzut Zidul Berlinului, în toamna lui 1989, am hotărât să creez o fundaţie care să acorde ajutor satelor din România, devastate de Ceauşescu. Atunci mi-am abandonat cariera de la ONU, am plecat de la Roma și m-am mutat la Geneva să lucrez împreună cu tatăl meu, devotându-ne muncii de caritate pentru România. A fost greu, am rămas fără slujbă, dar simţeam că se întâmplă evenimente de importanţă crucială şi trebuia să acţionăm. În 1990, împreună cu Regele, am pus bazele Fundației Principesa Margareta a României, care activează  la ora actuală în România, Marea Britanie, Elveţia, Franţa, Belgia şi SUA. Anul acesta fundaţia a împlinit 20 de ani, avem multe proiecte internaţionale, destinate copiilor, tinerilor şi oamenilor în vârstă, programe de combatere a sărăciei, de susţinere a tinerelor talente, a artiştilor. Fundația urmărește de asemenea să stimuleze voluntariatul și să inspire spiritul comunitar din comunitățile în care se implică.

Alteţă, Vă rog să vă referiţi în continuare la problemele cu care se confruntă în prezent societatea românească.

Sărăcia. România e afectată de criza economică mondială şi viaţa multor cetăţeni e dificilă. Cel mai trist e că oamenii îşi pierd speranţele. Situaţia se agravează dacă nu avem un sens al comunităţii care înseamnă că trebuie să ne ajutăm, să lucrăm unul pentru altul. O altă trăsătură a multor români e lipsa de răspundere, asta se vede foarte clar în trafic, nu întâmplător se produc atât de multe accidente. Oamenii nu au respect unul pentru altul – această calitate, respectul, trebuie cultivată de la instituţiile preşcolare, de la cele de învăţământ, până la instituţiile oficiale, până la conducerea de vârf.

Problema e că în România spiritul comunitar a fost nimicit de cei 40 de ani de comunism, când oamenii relaţionau nu între ei, ci direct cu statul, fapt ce a distorsionat complet relaţiile interumane. Lucrul cel mai important în perioada comunistă era supravieţuirea, aşa că, în loc să-şi ajute aproapele, oamenii încercau, pur şi simplu, să supravieţuiască.

În proiectele Fundaţiei Principesa Margareta încercăm să le educăm membrilor societăţii spiritul comunitar şi să valorificăm lucrurile frumoase care există în România: talente, generozitate sufletească, vocaţie istorică.

Aţi publicat de curând la editura Curtea Veche „Cartea regală de bucate”, acest volum ajungând în topul celor mai vândute 5 cărţi la ediţia din 2010 a Târgului de Carte „Gaudeamus”.

Ştim cu toţii cât de importantă a fost şi rămane, în ritualul şi acţiunile publice ale Casei Regale, ospitalitatea. Capitolele cărţii poartă numele celor de la care am luat reţetele. Am început cu reţetele bunicilor mele, apoi am continuat cu părinţii mei, Regele şi Regina, surorile şi verii, Principele de Wales, Regina Sofia a Spaniei şi Ducele de Aosta. Fiecare capitol cuprinde amintirile mele, detalii despre prietenia şi legătura noastră de rudenie, contextul cultural şi istoric în care familiile noastre au existat impreună, reţete şi multe fotografii. Cartea este un fel diferit de a cunoaşte Familiile Regale ale lumii.

Care e secretul eleganţei Alteţei Voastre Regale? Aveţi o dietă specială?

Îmi plac reţetele din legume şi fructe. Dar în trecut, mai ales în perioada italiană, mâncam multă carne şi paste. Acum aproape că am renunţat la carne, prefer dieta vegetariană.

Practicaţi sportul? Faceţi multă mişcare?

Am o mică sală de sport la Palatul Elisabeta, fac exerciţii. Dar nu sunt coerentă în activitatea mea sportivă, sunt un pic leneşă. Totuşi, îmi place viaţa activă, productivă. Zilele mele sunt destul de lungi, încep devreme şi se termină noaptea târziu. În tinereţe am făcut hochei, tenis şi călărit, mergeam la manej, îmi plăceau foarte mult caii. Chiar povestea mea preferată din copilările a fost „Black Beauty” de Anna Sewell şi e despre un cal negru. Bunica ne-o citea înainte de culcare şi întotdeauna plângeam când i se întâmpla ceva rău lui Black Beauty.

Sunteţi pasionată de viaţa mondenă?

Nu, nu-mi place deloc. Eu nu sunt mondenă şi mi-e greu să ţin pasul cu activităţile mondene. Fac asta pentru că e nevoie. Bine că în România oamenii sunt calzi, afectuoşi, e uşor să stai de vorbă cu ei.

Ce ţesături folosiţi pentru ţinutele Alteţei Voastre Regale? Cât de importante sunt bijuteriile?

De fapt, îmbrăcămintea mea preferată sunt blugii şi puloverele. Dar sunt necesare şi ţinutele festive, pentru ocazii speciale. Am descoperit în România creatoare de modă extraordinare, precum Doina Levintza, Leana Criveanu, ele mi-au făcut ţinute frumoase. Îmi plac mătăsurile, caşmirul, ţesăturile uşoare, plutitoare, vara nu pot trăi fără bumbac. Bijuterii am foarte puţine, sunt cele care au rămas de la Regina-Mamă: o diademă cu diamante, nişte perle şi nişte broşe, din perle şi diamante. Nu-mi pot permite să cumpăr bijuterii de la Cartier sau de la alte case de bijuterii, îmi sunt suficiente cele pe care le am. E important să avem grijă de imagine, pentru că ea înseamnă de fapt şi imaginea României.

Ce calităţi trebuie să aibă o regină contemporană?

În primul rând, trebuie să fie o persoană foarte bine pregătită, să aibă studii, experienţă, înţelepciune şi bun simţ. Pentru mine, un excepțional exemplu sunt Reginele Marii Britanii, Olandei şi Danemarcei.  Apreciez profesionalismul membrilor Familiilor Regale, în epoca contemporană ei nu trebuie să aibă doar privilegii, ci să-şi confirme titlul prin merit și performanță, să-şi confirme valoarea prin activitatea lor concretă.

În anul 2011 veţi efectua o vizită la Chişinău. Care este mesajul Alteţei Voastre Regale pentru basarabeni?

Am fost crescută cu un puternic sentiment de afecțiune și înțelegere, de compasiune pentru basarabeni. Străbunicii mei, Ferdinand I și Maria, au fost foarte legați de Basarabia. Bunica mea, Regina Elena, ca și tatăl meu, mi-au insuflat aceste durabile sentimente față de o parte a românilor care s-a aflat atâta vreme în afara granițelor țării.

De fapt, Familia Regală este una dintre puținele valori împărtășite în mod egal dincolo și dincoace de Prut. Dacă există mai multe vederi politice, culturale, lingvistice și chiar religioase, există doar o singură Familie Regală ce dă identitate, tradiție, continuitate și mândrie ambelor țări române.
Familia mea a fost mereu în legătură cu basarabenii și sper ca nu mai târziu de primăvara sau vara viitoare să pot veni pentru prima oară pe acest străvechi pământ populat de atâtea suflete de români, un loc cu o cultură și o tradiție europeană, ce aparține istoric Europei.

Alteţă, vă mulţumesc pentru interviu şi vă aşteptăm la Chişinău.

Interviu relizat de Irina Nechit