Sovietizarea a reprimat instinctul binelui naţional

de Principele Radu al României

La 30 decembrie 1947, România era deposedată de ultima instituţie cu autoritate naturală şi cu vocaţie de garant al democraţiei, Regele Mihai. Dictatura uzurpa monarhia, în numele unei republici pe care nu avea de gând şi nu putea să o pună în operă. Vocea poporului avea să fie înăbuşită pentru patruzeci şi doi de ani.
Dar, lovitura grea dată României în acea zi a fost zdruncinarea brutală a identităţii naţionale. Între patru decenii de comunism şi decapitarea statalităţii este o deosebire echivalentă cu cea dintre confiscarea unei case şi incendierea ei.

Sovietizarea a reprimat nu doar oameni şi grupuri sociale, ci şi instinctul binelui naţional, bazat pe conlucrarea dintre autoritatea monarhică şi democraţia reprezentativă. Statul a fost acaparat de un grup de putere fără nici un sprijin natural, altul decît voinţa tancurilor sovietice. Administraţia s-a transformat într-o maşinărie menită să satisfacă ambiţii personale de putere.

Faptul că Familia noastră are un rol de jucat în România de astăzi nu se datorează simpatiei oamenilor politici faţă de monarhie, nici neliniştii ţărilor lumii faţă de continuitatea, tradiţia sau identitatea noastră. Acest rol a fost şi este acela de păstrător şi slujitor al valorilor fundamentale, fără de care nici o societate nu cunoaşte devenirea întru Bine şi nici dezvoltarea sub semnul Interesului general.

În momentul în care românii au început să înţeleagă că patriotismul are o măsură precisă şi obligatorie în dezvoltarea infrastructurilor sociale; că etalonul moral al guvernării este tot atât de necesar ca reprezentarea parlamentară şi alegerile libere; că puterea exemplului personal este tot atât de valoroasă ca şi prosperitatea; când au simţit pe pielea lor că legitimitatea dată de voturi nu înlocuieşte mândria şi moralitatea; când au intuit că inteligenţa societăţii civile nu ţine loc de generozitate şi că abilitatea politică nu poate suplini loialitatea, atunci ei au început să înţeleagă că Familia Regală reprezintă un element structural tot atât de necesar societăţii româneşti, pe cât este cel politic, construit în armonie şi complementaritate cu acesta.

Regalitatea a redevenit o parte a României pentru a pune umărul la statornicie. Ea a putut influenţa mersul ţării chiar şi deposedată de putere politică sau de răspunderi administrative pentru că are o vocaţie naturală de leadership. Regele s-a întors în ţara sa. Este vremea ca şi România instituţională să pună capăt exilului la care a fost pe nedrept condamnată.

Peste tot în Europa, unde sistemul democraţiilor liberale funcţionează performant şi coerent de şase decenii încoace, se caută soluţii pentru gestiunea schimbărilor dramatice care au loc în societate, pentru a opri degradarea substanţei puterii publice, pentru a face faţă deficitului de performanţă şi de competenţă, lipsei de generozitate şi de responsabilitate ale celor care conduc temporar instituţiile guvernării.

În România, deşi de douăzeci de ani încoace consolidăm instituţiile democratice, sistemul a depins mereu, prea mult, de personalitatea şi de acţiunile oamenilor care au gestionat puterea. Instituţia trebuie să fie mai importantă decât omul aflat în structura ei de conducere. Fiindcă numai această precauţie a sistemului poate împiedica devierile pe care democraţia, ca instrument, nu le poate evita.

Dacă mă uit, prin comparaţie, la comportamentul public al Regelui Mihai şi la cel al liderilor politici, constat că Regele, deşi octogenar şi purtător de coroană, s-a purtat în permanenţă în spiritul unei democraţii liberale armonioase, cu măsură, bun simţ, cu grijă faţă de oameni şi cu respectarea cuvântului dat. Ceilalţi au făcut exact contrariul: de câte ori au putut, au acţionat la limita legii, au aplicat regula bunului-plac, au folosit propria instituţie, de la mici primării până la marile piese de pe tabla de şah a administraţiei publice centrale, în sensul interesului personal, au manipulat societatea cu toate mijloacele, private sau publice, în direcţia care le convenea mai mult.

Aceste devieri de la comportamentul democratic şi instituţional sunt expresia şi sursa inconsistenţei instituţiilor înseşi. Deşi democratice, unele instituţii au devenit mecanisme vulnerabile, fără istorie, fără continuitate, fără respectabilitate, fără competenţă, care cad pradă, constant, brutalităţii ego-ului câte unui aventurier care ajunge, pe cale democratică, să le domine.

Faptele lui Carol I rămân în istorie nu fiindcă au fost monarhice, ci fiindcă au fost fondatoare de stat modern, vizionare şi aducătoare de statornicie. Ele au validat principiul monarhic, ca element structural al societăţii româneşti.