Familia regală şi războiul
Este cunoscută atitudinea regelui Carol I faţă de problema participării României în primul război mondial. Fidel originii sale, Carol ar fi dorit intrarea în război alături de Germania, convins fiind că aceasta va obţine victoria. Care era însă atitudinea celorlalţi membri ai familiei regale în legătură cu această problemă delicată, dar atât de importantă? Informaţii importante în acest sens ne sunt furnizate de un participant direct la evenimente, I. G. Duca, în Amintiri politice:
“Regina Elisabeta, care toată viaţa ei trăise într-o atmosfera de artă, care arătase o desăvârşită nepăsare pentru chestiunile politice, precum şi un fel de eclectism internaţional în simţămintele ei intime, Regine Elisabeta era cea mai înverşunată apărătoare a cauzei germane. Le spunea tuturor că niciodată şi pentru nimic în lume nu va consimţi să stea un ceas măcar pe tronul unei ţări în război cu Germania, că, dacă România vrea să facă acest pas, Regele trebuie să abdice imediat, că Principele Ferdinand şi copiii lui ar fi nişte trădători faţă de sângele ce curge în vinele lor dacă n-ar urma fără şovăire pe bătrânul rege în exilul lui. România să-şi aleagă un Rege de unde poate, şi alte asemenea cuvinte imprudente şi rău văzute. Toţi strămoşii germani ai acestei principese care se mândrea că unul dintre ei ţinuse spada lui Carol cel Mare la încoronarea din Aix-la Chapelle, toţi strămoşii ei se ridicaseră într-însa şi hotărât că în acele zile era o germană şi numai o germană. De dimineaţa şi până seara aţâţa pe bietul Rege a cărui inimă era deja destul de stăpânită de atavismele lui germane şi destul de tulburată.
Dar era mai mult, toată famila regală era în luptă şi în vrajbă. Principele Ferdinand, care a fost întotdeauna un principe moştenitor model, adică un principe care se ţinea la o parte de orice amestec politic şi de orice intrigi ca să nu poată fi învinuit că îngreunează sarcina unchiului său, tocmai dansul declara că, oricare ar fi sentimentele şi regretele lui, se crede moralmente dator să urmeze pe Regele Carol şi, prin urmare, dacă abdică, el nu va primi Coroana.
Principesa Maria, în schimb, care se zicea principesă engleză, dar care fusese crescută de mama sa, fiica unică a Ţarului Alexandru II în mediul marilor-duci şi, în fundul sufletului ei, a avut necontenit o mare slăbiciune pentru Rusia, reprezenta la Palat Antanta. Cum nu prea ştia a-şi stăpâni sentimentele, vorbea la Pelişor în sens invers cu aceea0 vehemenţă şi, uneori, cu aceeaşi imprudenţă cu care vorbea la Peleş Regina Elisabeta. “N-am venit în România ca după 20 de ani să renunţ la Coroana României! Nu mi-am sacrificat tinereţile şi nu m-am ostenit să dau ţării acesteia moştenitori de coroană, ca să-i văd acum rătăcind prin lume ca principi germani în exil! Eu de ţara asta nu mă despart! Înţeleg aspiraţiunile şi le îmbrăţişez. De altminteri unde să merg? Eu, germană nu sunt, la drepturile mele de principesă engleză m-aţi silit să renunţ când m-am măritat, altă patrie decât România nu am. Dacă Principele Ferdinand renunţă la Coroană şi pleacă în Germania după unchiul său, eu divorţez şi stau aici.”
În ianuarie Principele Carol fusese trimis la Potsdam să facă un stagiu în armata germană, iar declaraţia de război îl prinsese în Germania; cu acest prilej se întorsese de acolo foarte impresionat de puterea militară germană şi oarecum cu sentimente germanofile. Împăratul Wilhelm îl chemase la el şi după izbucnirea războiului îl măgulise, iar tânărul principe fusese captivat. Sub influenţa mamei sale se schimbă însă repede la Sinaia, şi în octombrie vorbea la fel ca dânsa: Unchiul şi tatăl său pot abdica, el însă primea Coroana.
Până şi principesele se agitau şi afirmau prietenelor şi intimilor de la Pelişor că nu pleacă din ţară, că ele iubesc România mai presus de toate şi că, dacă dinastia este izgonită, ele rămân ca surori de caritate.
Zilnic erau drame între Principele Ferdinand şi soţia lui, între Principesa Maria şi Regina Elisabeta, între tată şi copii, între copii şi bătrâna mătuşă, între ei toţi şi Rege.
dandox2.wordpress.com
“Regina Elisabeta, care toată viaţa ei trăise într-o atmosfera de artă, care arătase o desăvârşită nepăsare pentru chestiunile politice, precum şi un fel de eclectism internaţional în simţămintele ei intime, Regine Elisabeta era cea mai înverşunată apărătoare a cauzei germane. Le spunea tuturor că niciodată şi pentru nimic în lume nu va consimţi să stea un ceas măcar pe tronul unei ţări în război cu Germania, că, dacă România vrea să facă acest pas, Regele trebuie să abdice imediat, că Principele Ferdinand şi copiii lui ar fi nişte trădători faţă de sângele ce curge în vinele lor dacă n-ar urma fără şovăire pe bătrânul rege în exilul lui. România să-şi aleagă un Rege de unde poate, şi alte asemenea cuvinte imprudente şi rău văzute. Toţi strămoşii germani ai acestei principese care se mândrea că unul dintre ei ţinuse spada lui Carol cel Mare la încoronarea din Aix-la Chapelle, toţi strămoşii ei se ridicaseră într-însa şi hotărât că în acele zile era o germană şi numai o germană. De dimineaţa şi până seara aţâţa pe bietul Rege a cărui inimă era deja destul de stăpânită de atavismele lui germane şi destul de tulburată.
Dar era mai mult, toată famila regală era în luptă şi în vrajbă. Principele Ferdinand, care a fost întotdeauna un principe moştenitor model, adică un principe care se ţinea la o parte de orice amestec politic şi de orice intrigi ca să nu poată fi învinuit că îngreunează sarcina unchiului său, tocmai dansul declara că, oricare ar fi sentimentele şi regretele lui, se crede moralmente dator să urmeze pe Regele Carol şi, prin urmare, dacă abdică, el nu va primi Coroana.
Principesa Maria, în schimb, care se zicea principesă engleză, dar care fusese crescută de mama sa, fiica unică a Ţarului Alexandru II în mediul marilor-duci şi, în fundul sufletului ei, a avut necontenit o mare slăbiciune pentru Rusia, reprezenta la Palat Antanta. Cum nu prea ştia a-şi stăpâni sentimentele, vorbea la Pelişor în sens invers cu aceea0 vehemenţă şi, uneori, cu aceeaşi imprudenţă cu care vorbea la Peleş Regina Elisabeta. “N-am venit în România ca după 20 de ani să renunţ la Coroana României! Nu mi-am sacrificat tinereţile şi nu m-am ostenit să dau ţării acesteia moştenitori de coroană, ca să-i văd acum rătăcind prin lume ca principi germani în exil! Eu de ţara asta nu mă despart! Înţeleg aspiraţiunile şi le îmbrăţişez. De altminteri unde să merg? Eu, germană nu sunt, la drepturile mele de principesă engleză m-aţi silit să renunţ când m-am măritat, altă patrie decât România nu am. Dacă Principele Ferdinand renunţă la Coroană şi pleacă în Germania după unchiul său, eu divorţez şi stau aici.”
În ianuarie Principele Carol fusese trimis la Potsdam să facă un stagiu în armata germană, iar declaraţia de război îl prinsese în Germania; cu acest prilej se întorsese de acolo foarte impresionat de puterea militară germană şi oarecum cu sentimente germanofile. Împăratul Wilhelm îl chemase la el şi după izbucnirea războiului îl măgulise, iar tânărul principe fusese captivat. Sub influenţa mamei sale se schimbă însă repede la Sinaia, şi în octombrie vorbea la fel ca dânsa: Unchiul şi tatăl său pot abdica, el însă primea Coroana.
Până şi principesele se agitau şi afirmau prietenelor şi intimilor de la Pelişor că nu pleacă din ţară, că ele iubesc România mai presus de toate şi că, dacă dinastia este izgonită, ele rămân ca surori de caritate.
Zilnic erau drame între Principele Ferdinand şi soţia lui, între Principesa Maria şi Regina Elisabeta, între tată şi copii, între copii şi bătrâna mătuşă, între ei toţi şi Rege.
dandox2.wordpress.com
Adaugă un comentariu