INTERVIU Principele Radu: „Casa Regală nu poate să conceapă viitorul statal românesc fără un parlament bicameral”

Vlad Badea: „În ultimele zile ale verii acestui an am avut plăcerea, onoarea şi privilegiul de a fi intervievat pe Alteţa Sa Regală Principele Radu la Palatul Elisabeta.

Discuţia noastră din 27 august 2014 s-a petrecut în contextul proiectului România 2039 şi s-a concentrat pe interpretarea semnificaţiilor pe care ultimul sfert de secol le poartă pentru prezent şi viitor. Am încercat să pătrund în concepţia pe care această străveche şi respectabilă instituţie, Casa Regală, o are faţă de parcursul României în segmentul de timp care s-a scurs din 1989. În mod special, am căutat să aflu cum vede un membru al Familiei Regale o serie de subiecte care ţin de provocările actualităţii, de la edificarea statului de drept şi recuperarea identităţii naţionale, la chestiuni mai aplicate, precum legea fundamentală din 1991, structura parlamentului, bicefalismul puterii executive, proasta gestionare a banului public, prezenţa României în UE, relaţia cu Republica Moldova, rostul monarhiei ş.a.

În preajma aniversării jubiliare a celor 25 de ani de libertate şi democraţie, sunt fericit să pot împărtăşi public produsul întrevederii din acea călduroasă zi de august. Redau, aşadar, mai jos, interviul complet, cu speranţa că el va crea interes pentru o mai profundă reflecţie asupra obstacolelor pe care trebuie să le depăşim în continuare în drumul nostru comun spre bunăstare, democraţie şi legalism” - vladbadea.wordpress.com

Vlad Badea: Anul acesta se împlinesc 25 de ani de la prăbuşirea regimului comunist în România. Cum apreciaţi, ca durată, această perioadă de timp? Este suficientă pentru întocmirea unui bilanţ?

Principele Radu: Este suficientă, atât cât merită făcut un bilanţ. Într-o monarhie constituţională cum este Marea Britanie, cele trei momente care au prilejuit bilanţuri au fost Jubileul de Argint al Reginei, 25 de ani, exact cifra pe care o analizăm noi astăzi, pe urmă 50, adică cea pe care doriţi să o analizăm peste 25 de ani, şi 60 – evident este o ocazie foarte rară când cineva poate să stea 60 de ani într-o poziţie de şef de stat. Deci, da, 25 de ani este o suficient de importantă piatră de hotar pentru a putea face o analiză. Pe de altă parte, oricum ai privi acest bilanţ, el este unul foarte optimist. Şi aceasta nu doar privind către performanţa României, care a lăsat de multe ori de dorit în cei 25 de ani. Dacă privim în contextul general al lumii libere, care acum 25 de ani s-a găsit fără rival, România a avut de făcut faţă în aceste două decenii şi jumătate unui număr de două mari handicapuri. Unul a fost oblojirea rănilor celor 40 de ani de comunism – foarte dificilă sarcină fiindcă post-comunismul a fost acea boală în care nu prea ştiai ce te doare. Ca să poţi să tratezi, trebuie să ştii care anume este diagnosticul. Societatea românească a avut nevoie mai întâi să se uite în oglindă şi să vadă care îi sunt rănile. Al doilea handicap este cel prin care au trecut toate ţările europene occidentale, adică acel proces complicat şi atât de vulnerabil de trecere de la un regim democratic la unul şi mai democratic; de la o democraţie avansată, la una strivitoare ca intensitate. Aşa cum am încercat să analizez în teza de doctorat pe care am redactat-o în perioada 2003-2006, procesul de democratizare nu e întotdeauna un proces care duce la consolidarea ţării. Uneori, anumite măsuri democratice pe care un stat le ia pot să slăbească securitatea naţională sau pot să îngrădească libertăţile. Vezi, de exemplu, toate măsurile de control pe care lumea nord-atlantică le ia din 2001 încoace. Ele sunt de natură a îngrădi anumite libertăţi ale cetăţeanului, dar aceasta se face pentru a întări securitatea. La fel, uneori democraţia este contrazisă oarecum de anumite măsuri pe care statul european le ia pentru ca soliditatea vieţii de zi cu zi publice şi a cetăţeanului să meargă. Aşadar, văzând aceste două mari greutăţi pe umerii societăţii româneşti în aceşti 25 de ani nu putem fi decât foarte optimişti pentru rezultat. La urma urmei, s-a pornit de la o realitate care nu situa România printre ţările care sunt stat de drept. Vă aduc aminte că, între 1990 şi 1996, ce s-a întâmplat în această ţară făcea să fie pusă la îndoială însăşi calitatea ei de stat. De la aceasta, să ajungi până la a fi unul dintre cei mai puternici parteneri din NATO şi din Uniunea Europeană, o ţară despre care începe să se vorbească ca de a şaptea putere din Uniunea Europeană, o ţară care dă poate cea mai strălucită probă de inteligenţă şi de talent a naţiunii prin tinerii care sunt acum în universităţile lumii într-un număr fără precedent în întreaga noastră istorie…

VB: Nu este acesta mai degrabă un motiv de îngrijorare pentru securitatea noastră naţională? Dacă toţi aceşti tineri foarte bine instruiţi pleacă în afara graniţelor, ce se va întâmpla cu România?

PR: Cum spuneam: dacă vrei mai multă democraţie, s-ar putea să ai mai puţină securitate, mai puţină statornicie. Dacă zbori cu avionul, ai şansa să ajungi repede acolo unde îţi doreşti, dar există şi pericolul ca avionul să se prăbuşească. Exact asta se întâmplă de la destinul individual până la cel colectiv. Şi sunt absolut convins că putem vorbi despre un succes. Aceşti 25 de ani – pe care şi Casa Regală îi sărbătoreşte, fiindcă la 18 ianuarie 2015 Principesa Moştenitoare va celebra un sfert de secol de când este în România – reprezintă un timp în care noi am fost prezenţi aproape în fiecare zi în societatea românească. Până în 1997, Familia Regală a fost în mişcare, venind în România lunar şi dezvoltând proiecte cu Fundaţia, care şi ea are tot 25 de ani. Din 1997-98 încoace, practic, aceasta s-a întâmplat zi de zi. Am putut constata în acest răstimp cât de mare a fost dificultatea ţărilor occidentale de a se adapta acestor ultimi 25 de ani. Vă aduc aminte cât de acută este ruptura dintre tânăra generaţie şi restul societăţii în ţările mari ale Europei (pe cât mai mari, pe atât mai mare ruptura), cât de mare este criza de identitate, cât de mare este apatia în anumite ţări, cât de mult se vede că prosperitatea nu este de natură să liniştească sufletul şi că astăzi aproape nimeni în ţările occidentale – luaţi Franţa, Germania, Spania, Italia, într-o măsură mai mică poate Marea Britanie – nimeni nu poate spune că are o societate cu adevărat optimistă. Pe cât Uniunea Europeană avansează în mijloace şi în proiecte, pe atât scade mai mult încrederea oamenilor în ea, iar greutatea cu care se ia o decizie în mediul democratic pune de fapt de multe ori semne de întrebare referitoare la securitatea naţională. Ştiţi foarte bine de câte ori au formulat chiar partenerii noştri euroatlantici critici. Să te ferească Dumnezeu să trebuiască să întrebi democratic Europa despre ceva, fiindcă nu mai primeşti niciodată răspunsul. Iar pentru aceasta, din nefericire, nu e o persoană de vină, ci pur şi simplu aşa arată realitatea. Fareed Zakaria, excepţionalul analist american de origine indiană, care până să devină un fel de star planetar avea timp să scrie şi o făcea excepţional de profund, a vorbit despre acest lucru într-o carte numită The Future of Freedom: Illiberal Democracy at Home and Abroad. El spunea, ca şi preşedintele Kennedy, că democraţia nu este deloc de ajuns; că nu poţi sub nicio formă să scrii doar pe hârtie un număr de principii. Întâi şi-ntâi trebuie să fii sigur că ele pot fi puse în practică cu adevărat. Apoi, mai spunea că peste democraţie mai ai nevoie de un al doilea set de virtuţi, sau de reguli, sau de principii, cu ajutorul cărora să fii sigur că democraţia nu slăbeşte viaţa de zi cu zi a lumii. La fel cu libertatea: există o intelectualitate în ţările democratice din ce în ce mai vocală, din ce în ce mai flexibilă, din ce în ce mai inteligentă, din ce în ce mai informată, dar nu întotdeauna ceea ce ea prezintă strălucit pe hârtie e de natură să consolideze ţara.

VB: Aţi evocat, în semn de comparaţie, momentele de jubileu ale Reginei Elisabeta II a Marii Britanii. Regele Carol I al României, cu ocazia jubileului său de 25 de ani, spunea astfel: „Când privim trecutul de acum 25 de ani, ne putem făli de progresele şi de avântul neaşteptat al tuturor ramurilor activităţii publice, avânt care astăzi nu mai poate fi oprit. Dar nimic n-aş fi putut face fără încrederea naţiunii şi fără sprijinul însemnaţilor bărbaţi care m-au înconjurat cu credinţă şi au lucrat fără preget la ridicarea acestei opere măreţe care a dat generaţiei de faţă o patrie liberă, iar generaţiilor viitoare o zestre bogată ce sunt sigur că vor şti a o păstra şi a o mări.” Putem folosi noi astăzi aceleaşi cuvinte pe care le-a folosit Carol I la 1891, pentru a descrie parcursul României în sfertul de secol scurs din 1989?

PR: Perfect adevărat. Răspunsul este: Nu numai că putem folosi cuvintele lui Carol, dar este singurul fel de adevăr la care putem apela în analiza acestor 25 de ani – într-un anumit mod apropiaţi de cei 25 de ani ai lui. De ce? Absolut nimic din ceea ce Casa Regală a făcut notabil între 1866 şi 1891 sau între 1989 şi 2014 nu a fost posibil fără concursul generos sau măcar vizionar al omului cu putere politică, chiar dacă acest om a fost republican sau dacă prin ideologia lui (cum au fost perioadele în care stânga a guvernat România) se opunea principiilor sau identităţii Casei. Şi invers. Niciodată eşecul unui proiect al nostru nu a fost mai mare decât atunci când cei pe care speram să-i avem alături nu s-ar fi retras din tot felul de motive de ordin moral sau principial. Când statuia ecvestră a regelui Carol I a fost ridicată acum câţiva ani în Piaţa Palatului, aceste două aspecte pe care le-am discutat mai devreme au fost prezente simultan. Puterea politică a susţinut proiectul, iar aşa el s-a putut face, deşi nu toţi care o reprezentau erau monarhişti sau oameni de dreapta. În acelaşi timp, o foarte mare parte din corifeii lumii de dreapta au criticat statuia fiindcă cizmele regelui erau prea scurte, fiindcă pieptul era prea bombat şi părea că agresează poporul român în loc să-l servească, fiindcă nu era Meštrović ci era Codre, fiindcă era la un metru mai în faţă şi nu un metru mai în spate ş.a.m.d. Dacă, Doamne fereşte, din cauza acestor criterii, statuia nu ar fi fost pusă, era un eşec! Mare! Pentru noi! Pentru că ea înseamnă o privire exact către aceşti 150 de ani care ne fac să nu fi venit de nicăieri, să nu ne fi întâmplat aici. Însă faptul că a fost pusă este acea primă afirmaţie de la început, şi anume că atunci când autoritatea politică e favorabilă unui proiect, atunci – precum a spus regele Carol în 1891 – realizările sunt puternice. Nu mă opresc doar la statuie; nu vreau pentru nimic în lume să se înţeleagă că am inoculat acest exemplu ca să critic pe cineva. Luaţi prezenţa Regelui în Parlamentul României. Dacă aleşii nu ar fi votat aproape în unanimitate, în plen, venirea lui, şi făceau precum Biroul, care cu două zile înainte aproape în unanimitate a respins acţiunea, nu s-ar mai fi petrecut unul dintre cele mai remarcabile momente din politica românească din aceşti 25 de ani – dacă nu cumva cel mai important moment din punct de vedere al exemplului.

VB: Mereu resetăm cronometrul progresului de la 0. Nu găsiţi că este aceasta o problemă a noastră, a românilor? Cum ar fi fost dacă în loc de 25 de ani de la Revoluţia anticomunistă, în 2014, sărbătoream 150 de ani de regim democratic-constituţional în 2016?

PR: E greu de răspuns la întrebare. Primul impuls e să spui că ar fi fost mai bine, pentru că sărbătoream 150 de ani de … În 2016 o să sărbătorim oricum această sută-cincizeci de ani, care din multe puncte de vedere a însemnat continuitate. Cei 40 de ani ai Regelui Mihai petrecuţi în afara ţării, cu toate relele lor, cu toată amărăciunea, cu toată lipsa de speranţă, cu toate faptele strigătoare la cer pe care le-au făcut cei de la putere din acei ani, Dinastia a supravieţuit, beneficiind de o puternică generaţie a cincea. În 1989, această generaţie a venit în România şi a fost aproape mai activă decât predecesorii (fiindcă bilanţul acestor 25 de ani ai Principesei Margareta este în multe puncte superior altor generaţii). În momentul în care oamenii au înţeles ce înseamnă instinctul democratic sau instinctul Coroanei s-au comportat ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Deci, e foarte greu să spui dacă aceşti 150 de ani făcuţi continuu, fără comunism şi foarte probabil cu Coroana (că dacă nu era comunismul n-aveai de ce să o îndepărtezi), ar fi schimbat status-quo-ul. Pe de altă parte, întorcându-ne la Familia Regală britanică, uitaţi ce interesant a fost anul 1977, când Regina a sărbătorit cei 25 de ani ai ei, de domnie. Ţara era complet devastată de dezastrul politicii comuniste care se inoculase în sindicate. Acum, sindicatele britanice sunt de cu totul alte principii, dar atunci, în anii ’70, nu numai comunismul ca atare, dar brejnevismul intrase în Marea Britanie, în fibra oamenilor, în gândirea lor, în atitudinea lor publică. Spun de Marea Britanie pentru că era momentul 1977. În Belgia, poate chiar mai mult; în Luxemburg, la fel. Au fost momente de mare, mare criză, în care pur şi simplu oamenii ieşeau în stradă, scriau sloganuri pe pereţi împotriva Coroanei, foarte multă lume nu mai vedea monarhia posibilă curând… Criza a fost profundă. Cu toate acestea, Jubileul a fost o mare reuşită; Regina a ieşit nu numai ca o figură iubită şi respectată în Marea Britanie, dar însăşi monarhia ca atare a arătat că beneficiază de simpatia majorităţii oamenilor chiar în condiţiile acelea de criză. Dacă o ţară ca Marea Britanie, care nu numai că a fost monarhie constituţională continuu (cel puţin secolele pe care le putem noi reţine istoric, aproape 400 de ani), a avut o astfel de criză în 1977, cum ar fi putut scăpa România chiar prespunând că n-ar fi fost comunismul şi ar fi rămas regat? Întrebări ar fi fost oricum. Deci, cred că putem să ne considerăm chiar şi aşa, cu această ruptură de 40 de ani, norocoşi, fiindcă am pus la loc în 25 de ani cel puţin atât cât a dispărut în acei 40.

VB: Credeţi că România a început să-şi recupereze din identitate, să şi-o regăsească?

PR: S-ar putea să vă supere răspunsul meu. Atunci când vine vorba de întoarcerea la identitate şi la valorile reale ale naţiunii, ca şi atunci când ne întoarcem către instinctul nostru al binelui, cea mai mare problemă este cu vârfurile societăţii, nu cu baza ei. În aceşti 25 de ani, fără să fac un efort special, nici intelectual, nici de alt fel, eu nu am remarcat că societatea românească profundă are o rămânere în urmă la capitolul instinctul binelui sau memorie. Dezinformaţi sau aiuriţi pe moment de ceva ce s-a scris în respectiva pagină a zilei la ziar e posibil să mai fi fost, dar în mare această ţară nu ar fi putut ajunge în 2014 acolo unde e, cu o majoritate încă remarcabilă în favoarea UE şi NATO, aproape unică în Europa, dacă nu avea instinctul binelui şi un anume sens al istoriei. În schimb, la nivelul vârfurilor societăţii există atât de multă superficialitate, atât de mult egoism şi atât de mult cinism încât e greu să nu remarci că adesea rămânerea în urmă în privinţa redobândirii identităţii sau principiilor vine de la faptul că există această… răzgâială… nu ştiu cum s-o numesc… alintătură… la nivelul elitei. Cu cât este mai strălucit acest corifeu, cu atât simte nevoia să se alinte mai tare. Nici aici nu suntem primii. Există foarte multe ţări în care momentul contemporan a fost de multe ori la un pas de a rata din cauza acestui fel de a se comporta iresponsabil al unor corifei. Cu cât ai mai multă forţă în condei şi cu cât mai multă lume e influenţată de ce spui, cu atât ai mai multă răspundere. Cu atât e mai puţin important ce crezi tu sau că te-ai supărat pe nu-ştiu-cine. Important e că aceste cuvinte trebuie măsurate pentru că ele ucid. Şi puţin îmi pasă dacă la final tu ucizi fără să-ţi dai seama. În termeni juridici tot crimă e. Numai că aici nu există legislaţie pentru aceasta. Au fost luări de poziţie legendare ale Papei Ioan Paul II, care de foarte multe ori a atras atenţia societăţii că nu creştinul de rând e cel care promovează această mare primejdie (pierderea identităţii sau a moralei), ci omul de sus, fie cu putere politică, fie cu putere civică. Nu vreau să se înţeleagă, totuşi, că idealizez societatea. Poţi să ai o mulţime de primitivism şi brutalitate în mediul rural, în mediul urban periferic ş.a.m.d.; nu spun că nu, dar aceasta nu este de natură a caracteriza întreaga ţară. Aşa cum nu infracţiunile celor care merg în Anglia sau în Franţa caracterizează relaţia dintre România şi aceste ţări.

VB: Spuneţi că românii sunt printre cei mai euro-optimişti europeni. În februarie 2013, într-o alocuţiune la Institutul Clingendael din Haga, un important om de afaceri olandez găsea ca explicaţie pentru euro-optimismul românilor „sindromul prinţului străin” de care pesemne încă suferim. Alteţa Voastră ce explicaţii găsiţi pentru acest euro-optimism?

PR: Atâta vreme cât cele mai multe ţări occidentale sunt euro-pesimiste, le aranjează să spună că euro-pesimismul este un avantaj. El nu e un avantaj, e o ruşine. Dar niciodată ei nu o să accepte asta, pentru că o să înţeleagă greu cum o societate care este încă în tranzit, care primeşte lecţii, să fie la un capitol mai bună decât ea. Este ca atunci când echipa Iugoslaviei în timpul comunismului câştiga la fotbal. Era de neconceput. Cum se poate? Noi avem banii, bazele, libertatea, democraţia, şi câştigă exact cei care sunt „wrong” din punct de vedere politic. Lucrurile nu merg aşa. Angela Gheorghiu s-a născut într-o familie de ceferişti de la Adjud, nu la Luvru. Cel mai mare matematician al lumii s-a născut într-un bordei. Aşa arată lumea! S-ar putea ca România, care primeşte lecţii la nivel economic sau politic sau de corupţie, să dea lecţii la nivel de europenism. Nu poţi să spui acum că euro-optimismul este un defect numai fiindcă tu nu-l ai. Deci, de la ce vine? Vine, după părerea mea, întâi şi-ntâi de la această combinaţie unică de latinitate şi ortodoxie, care a forţat întotdeauna populaţia românească, chiar şi atunci când nu forma o naţiune, să se îndrepte către Vest cu privirea, pentru că aşa se simţea mai sigură în identitatea ei. Apoi, ea vine şi din poziţia noastră geografică. Atâta vreme cât suntem la o întretăiere atât de accentuată de drumuri (şi suntem nu de ieri–de azi, ci dintotdeauna), privirea noastră e instinctual îndreptată spre Vest. Chestiunea cu prinţul străin intră şi ea tot aici. Atâta vreme cât ai atât de multă instablitate politică, economică, geografică şi istorică, evident că poţi avea şi un anume fel de suspiciune pentru tot ce nu e românesc. Iar asta poate duce uneori la o exacerbare a naţionalismului. Dar tot România este ţara care a făcut acest altoi în 1866. Nu numai că a mers, dar a mers strălucit. În urma acceptării acestui prinţ străin, pe care noi niciodată nu l-am repudiat ca naţiune, am primit imediat una dintre cele mai bune constituţii ale lumii şi o aşezare a ţării în prima linie a naţiunilor moderne. Mai mult, 150 de ani mai târziu, într-o societate care în majoritatea ei covârşitoare s-a născut după plecarea Regelui Mihai, Coroana e considerată perfect românească. Şi nu sunt decât cinci generaţii de atunci. Asta ca să nu merg şi mai departe şi să amintesc că absolut toate Coroanele Europei sunt străine. Ultima din Marea Britanie este germană, ultima din Belgia este germană, ultima din Grecia a fost germană, în Spania e franceză, în Suedia e franceză… Aşa că povestea cu „sindromul” acesta este o pură speculaţie. Aşa şi Marea Britanie a avut sindrom al prinţului străin, pentru că un rol puternic în modernizarea Marea Britanii l-a avut principele consort Albert, care era german şi care a avut o viaţă foarte dificilă acolo din acest motiv. Până şi naţiunea britanică, întruchiparea toleranţei etnice, i-a făcut zile negre. Întâmplarea face că a jucat un rol mult mai mare în modernizarea ţării lui de adopţie decât a făcut-o suverana. El a fost considerat artizanul epocii victoriene, deşi ea nu s-a numit albertiană. Prim-ministrul Disraeli a spus la moartea lui că a murit, de fapt, suveranul.

VB: Reîntorcându-ne însă la contemporaneitatea românească, care consideraţi că ar fi cele mai mari reuşite ale României ultimului sfert de secol?

PR: Cel mai important, şi care joacă şi rol de turnesol pentru analiza pe care o facem astăzi, este felul în care s-a dezvoltat viaţa democratică din România, deci, parlamentarismul. Dacă vă uitaţi la parlamentul de astăzi, din 2014, cu toate accentele de uşurătate şi de stridenţă pe care el le are, care sunt valabile oricărui parlament democratic al lumii, diferenţa este colosală faţă de 1990. 2014 este un an în care ai un parlament cu atât de mulţi oameni tineri, în care unii dintre ei sunt foarte articulaţi şi vorbesc şi gândesc foarte bine; un parlament care l-a invitat pe Rege să vorbească, ceea ce a produs stupoare uneori chiar şi în ţările acelea cu „sindromul euro-pesimismului”; o Românie în care Principesa Moştenitoare a fost acum, în iunie, invitată să se adreseze Senatului; o Românie care deşi este republicană a ales democratic, în camera superioară, să-şi asocieze aniversarea de Coroană şi nu de instrumentele republicane pentru că a considerat că acei 150 de ani sunt mai apropiaţi istoric de Coroană decât de altceva. Deci, această flexibilitate face cinste şi dovedeşte cât de mult s-a avansat din punct de vedere politic. Aşadar, când vorbim despre politică, nu aş aduce ca argument performanţele guvernamentale (deşi au fost, în aceşti 25 de ani, şi executive care au făcut lucruri foarte bune). Aş aduce în prim-plan dezvoltarea şi consolidarea vieţii parlamentare. Aceasta este, după părerea mea, proba cea mai bună de libertate şi democraţie. Cred că numai un parlament puternic, respectat şi eficace este garanţia unei democraţii adevărate. Economia ar veni în al doilea rând. S-au făcut foarte mari progrese, e adevărat că nu în primul deceniu, şi nici în prima jumătate a celui de-al doilea. Foarte mult s-au pus bazele între 2000 şi 2005 şi după aceea, după 2005, au avut loc evoluţiile mai notabile. În plus, ultimul deceniu s-a suprapus aproape complet cu o criză economică, peste care nu numai că s-a trecut, dar s-au făcut şi anumite progrese chiar şi în aceste condiţii. E totuşi remarcabil.

VB: Dar marile eşecuri?

PR: N-au fost mari… A fost întârzierea în NATO şi UE, dar nici eu nu cred că eram pregătiţi… Nu cred că au fost mari eşecuri… Cred că o foarte mare pată, o pată urâtă pe obrazul nostru, este perioada 1990-1996. E una în care am dovedit că putem face cam tot ce se aşteaptă rău de la noi. Asta a fost ceva foarte, foarte urât – şi este în foarte mare măsură răspunderea celor care erau la putere în acea perioadă. S-ar putea ca ei să fi făcut tot ce au putut şi că nu au putut mai mult, dar e posibil şi să fi putut mai mult şi să nu fi făcut, fiindcă păstrau probabil această păcătoasă convingere că lor nu li se poate întâmpla nimic şi că oricum democraţia e un fel de moft care o să ne treacă. Asta este ceva care nu se va putea şterge, tot aşa cum nu se vor putea şterge din istorie nici atrocităţile pe care noi le-am comis între 1945 şi 1989. Cu români! Adică felul în care a fost tratată elita românească în puşcăriile de la Sighet ş.a.m.d. este o ruşine pentru care îmi vine să roşesc şi astăzi. Şi foarte mare parte dintre aceste lucruri le-am făcut noi. Fără absolut niciun motiv. Puteau foarte bine să fie evitate. Aceste lucruri trebuie spuse, dar ele nu trebuie să cântărească în balanţă mai mult decât ele cântăresc. Sunt nişte pete morale, dar nu au decât un rol limitat în progres. Progresul a avut loc în final. După 1997, nu văd cu adevărat ce-am mai putea considera un mare eşec pentru că până şi această foarte anevoioasă poveste cu corupţia a dat rezultate în cele din urmă. Este foarte adevărat că există un eşec, dar nu l-aş numi notabil, nu mi-aş întuneca orizontul speranţei complet, şi anume că suntem foarte deficitari la nivelul bunului mers al vieţii instituţionale. În continuare, pe cât avem mai multă putere, pe atât credem că ni se permite orice. Ultimul lucru care ne preocupă este să respectăm legea. O evităm cât putem mai bine. Cei mai aprigi apărători ai legalismului şi statului de drept sunt cei care când au închis uşa şi nu-i mai vede nimeni sunt primii care scurtcircuitează instituţiile cu zâmbetul pe buze. Iar dacă cineva ajunge să le reproşeze spun că persoana nu este cu picioarele pe pământ şi că realitatea cere cu totul altceva, că nu poţi să respecţi legea aici pentru că n-ar mai ieşi nimic, că trebuie făcut totul cu forţa pentru că altfel românul nu înţelege. E o prostie. Şi e şi ofensator. Se poate foarte bine face totul legal şi niciodată nu o să se termine cu adevărata, profunda corupţie dacă persoana din vârf nu dă un exemplu corect.

VB: Este în măsură cadrul nostru constituţional să gestioneze eventualele abateri de la instituţionalism? Problema e de fapt cu legea fundamentală sau cu omul ales să vegheze la respectarea ei?

PR: Amândouă. Legea fundamentală are multe ambiguităţi, dar nu poţi să judeci cât de defectă e atâta vreme cât nimeni n-a respectat-o încă. Noi asistăm în ultimii 10 ani la o creştere economică substanţială, la o dezvoltare fără precedent a democraţiei, dar şi la o batjocorire incredibilă a legii fundamentale. Şi-atunci, îmi vine foarte greu să spun dacă e bună sau nu, pentru că nu a fost luată încă în serios cu adevărat.

VB: Este şi bicefalismul puterii executive de natură să genereze aceste scurtcircuitări ale instituţionalismului?

PR: Da, am şi spus-o public. Bicefalismul românesc frânează coerenţa instituţională. Dar cât din bicefalism este datorat constituţiei? Foarte mult din bicefalism vine şi din nerespectarea ei. Da, legea fundamentală e imperfectă, dar nu a fost respectată aşa imperfectă cum este niciodată 100%. Există uneori chiar şi legi organice care au fost votate în dispreţ faţă de litera legii fundamentale. Am exemple concrete, dar nu pot să le dau, fiindcă fac parte dintr-o instituţie care nu se ocupă cu asta.

VB: Structura parlamentului cum ar trebui să arate în logica instituţionalismului eficace?

PR: Casa Regală nu poate să conceapă viitorul statal românesc fără un parlament bicameral. E bine aşa cum e. Perioadele în care nu a fost bicameral au fost asociate devierilor de la democraţie. S-ar putea să fie ţări în care merge foarte bine şi cu o cameră, dar aici două camere au asigurat un echilibru pe care una nu l-ar asigura. În plus, e ca şi cum aş vrea să-mi schimb culoarea ochilor. Face parte din ADN-ul statului român modern să le aibă pe amândouă. A vedea în aceasta o problemă este a te scărpina la urechea stângă cu mâna dreaptă. Avem alte lucruri care contează. Este pur şi simplu un fel de a ne afla în treabă. Însă cei care critică bicameralismul au şi ei dreptatea lor. Ei spun ca din foarte multe puncte de vedere camerele fac acelaşi lucru şi se cheltuiesc bani şi se pierde vreme. Asta se poate remedia prin amendamente constituţionale. Nu trebuie să-ţi amputezi un picior pentru că şchiopătezi când ai două. Da, bicameralismul nostru, în această fază, are neajunsuri, dar ele nu se rezolvă prin renunţarea la o cameră, ci prin punerea lor în complementaritate.

VB: De ce românii au atât de puţin respect pentru instituţii şi pentru banul public?

PR: Cred că sunt două cauze profunde. Una este de natură istorică şi anume că România s-a aflat într-o parte a lumii care a fost cam în toată epoca medievală şi apoi şi în cea modernă în urma celeilalte părţi a lumii. Aceasta a făcut ca respectul faţă de sine să lase de dorit. Noi nu avem respect pentru instituţii şi pentru banul public şi pentru că nu avem respect pentru noi. Noi nu credem în adâncul sufletului nostru că suntem oameni pe acelaşi plan cu ceilalţi. Întotdeauna există unul care e în faţa noastră: americanul, britanicul… Există acest complex de inferioritate şi el are o natură istorică, nu comunistă; nu vine din comunism, vine de dinainte. Tot ce-am devenit, am devenit ceva mai târziu decât ceilalţi. Pe de altă parte, foarte mult din acest handicap a fost recuperat în ultima sută-cincizeci de ani – atât de mult încât ajunsesem la începuturile monarhiei să fim înaintea altora cu o mulţime de instituţii. Dar asta nu a fost pentru multă vreme. Al doilea motiv pentru care facem asta este din păcate această moştenire de patru decenii. Ni s-a introdus în fibra noastră că una gândim şi alta facem. A fost modul nostru de supravieţuire, iar de asta nu scapi foarte uşor. Dar şi aceste lucruri se remediază în timp.

VB: Nu mai degrabă lipsa modelelor a determinat această tranziţie greoaie spre stat de drept?

PR: Nu. Nu am impresia că modelele au dispărut. Am impresia că atenţia s-a îndreptat către exemplele proaste. La urma urmei, foarte mulţi dintre oamenii decenţi, tăcuţi sunt modele. O să spuneţi că dacă stau tăcut şi nu ies în faţă o să iasă obraznicii în faţă. Nu sunt sigur nici de asta. În fond, ce te împiedică să vezi că există un mitropolit Nicolae, că există un rege Mihai, că există un Nelson Mandela, că există un Ioan Paul II, că există o Maică Tereza… Ai modele câte vrei. Pot să dau exemple din orice domeniu. Şi oameni politici sunt o mulţime care merită atenţie, chiar şi din tânăra generaţie; sunt din ce în ce mai mulţi. Dacă vrei cu adevărat să găseşti nod în papură, găseşti şi dacă eşti înconjurat de apostoli. Nu, asta e din nou un fel de alintătură. Nu a dus România lipsă de modele; a avut-o pe Doina Cornea din decembrie 1989…

VB: Poate gălăgia face mai multe valuri…

PR: Depinde dacă o asculţi. Gălăgia se produce şi pentru că există premise pentru gălăgie. În definitiv, nu ţipă mai puţin britanicii. Dar instituţionalismul merge mai bine, pentru că există un anume fel de principii care se respectă şi există şi lucruri care nu se fac. La noi nu există ceva care să nu se facă. Iar din păcate ultimii ani, cu toate progresele, au adus şi acest prost efect secundar şi anume derizoriul în viaţa instituţională. Una dintre consecinţe este şi această creştere a respectului pentru Casa Regală. Prin contrast, Palatul Elisabeta apare cu mult mai solid, mai luminos şi mai dătător de speranţă şi de inspiraţie.

VB: Care consideraţi că ar fi cele mai mari provocări pentru următorul sfert de secol?

PR: Criteriul de ierarhizare a acestor provocări îl consider probabilitatea de a stopa sau nu anumite fenomene care se produc. Cu alte cuvinte, dacă este aproape improbabil ca un fenomen să poată fi oprit, cum este această descărnare de identitate care s-a abătut asupra Europei, atunci nu o consider ca pe o provocare gravă, căci este ceva pur şi simplu inevitabil. Acest proces despre care aminteam este mult mai avansat în Occident decât în răsăritul european. Nu ştiu dacă tineretul ungar sau polon sau român are chiar asemenea angoase pe cât le are altcineva …nu vreau să dau exemple directe. Deci, acest proces va continua. El poate fi contracarat în două feluri: (1) instituţionalism – după atâtea schimbări de guverne, după atâtea legislaturi, după atâtea afilieri la aquis-ul comunitar, după ce practic avem toate instrumentele şi cadrele necesare pentru a face parte din democraţiile avansate ale lumii, următorul pas care trebuie făcut este consolidarea instituţională, adică instituţiile să funcţioneze şi omul să le servească, nu să le aservească; (2) instinctul prosperităţii – dacă ţara continuă să se dezvolte şi sectorul privat devine mai puternic, mai extins şi mai stabil, atunci aceasta este şi de natură să facă faţă altor vulnerabilităţi care pot apărea în viitor şi care ţin de natura securităţii sau care sunt de factură culturală, afectivă, spirituală – pentru că şi aceasta poate să creeze o problemă în societate, apatia sufletească, lipsa unei perspective, a unei speranţe… Deci, pe aceste două lucruri m-aş concentra.

VB: S-ar putea ca marea provocare să fie chiar conştientizarea că aceste două lucruri despre care vorbeaţi se află într-o legătură indisolubilă, că prosperitatea se poate câştiga doar prin aprofundarea instituţionalismului.

PR: Adevărat… Apoi, la dezvoltarea economică intră şi acte vizionare, cum ar fi, de exemplu, încheierea rapidă a infrastructurii de transport. În loc de 300 km de autostradă, trebuie să fie 3000. Şi repede! Când m-am adresat Academiei Republicii Moldova, în prima vizită a Familiei Regale la Chişinău după 1942, i-am spus preşedintelui ca o glumă care de fapt nu era glumă că două modalităţi rapide, imediate şi absolute de unire cu România sunt: să existe autostradă neîntreruptă de la Bucureşti la Chişinău şi să se lărgească ecartamentele de la cele două căi ferate în mod egal. Acestea sunt două modalităţi de unire imediată. Acelaşi lucru e valabil şi pentru ce discutam. Nu poţi să creezi un plus de prosperitate în România, de consolidare a iniţiativei private, dacă această chestiune a infrastructurii nu este rezolvată. Nu e vorba numai de autostrăzi. E vorba şi de căile ferate, de porturi şi aeroporturi, de poduri peste Dunăre… Nu-ţi trebuie chiar doctorat în ştiinţe economice sau în arhitectură ca să vezi că nu poţi să stai cu un singur pod peste Dunăre, ca naţiune europeană.

VB: Unirea cu Republica Moldova ar trebui să fie un proiect de ţară, pentru viitor?

PR: România nu va avea linişte până nu va fi întreagă. Este ca o familie care rămâne în continuare fără cineva din familie afară. Ce înseamnă a aduce înăuntru pe acel plecat din familie, e desigur de discutat. Ideea este că atâta vreme cât vor exista două state româneşti, va exista o vulnerabilitate. Există, sigur, posibilitatea unei uniri între cele două populaţii româneşti într-un mod inteligent şi care să nu producă teamă celorlalţi. Este şi aceasta o luptă, în fond. Argumente împotriva aducerii împreună a Basarabiei cu România vor fi întotdeauna şi uneori vor fi şi foarte pertinente. Trebuie să fii doar mai pertinent decât ei. Dacă eşti mai deştept în combaterea lor decât sunt ei în a te contracara, atunci cele două state se vor uni. Marile gesturi istorice au fost de multe ori făcute de 4-5 oameni. Doar că erau suficient de deştepţi, suficient de puternici şi suficient de contemporani unul cu altul ca să le facă. Iar uneori a stat în mâna unui om să facă un lucru, cum a fost Regele Mihai la 23 August 1944, când toată lumea dimprejur, chiar şi aliaţii tradiţionali, au dispărut, nu-i mai găsea la telefon. Aceasta este realitatea. În ziua aceea, el a fost singur pentru că toţi cei pe care i-a căutat erau plecaţi.

VB: Se vorbeşte zilele acestea tot mai mult despre 23 August. Credeţi că mass-media are un rol în recuperarea memoriei şi identităţii?

PR: Da, rolul este fundamental. Dar criticile pe care societatea le aduce presei nu sunt întotdeauna imputabile doar presei, ci şi celor care scriu fără să fie ziarişti. Şi mă întorc din nou la povestea cu marile conştiinţe care ucid prin cuvânt. Nu toţi cei care ucid prin cuvânt sunt ziarişti. Sunt şi ziarişti care îşi fac datoria perfect. Deci, da, rolul este enorm, mai ales de când există presa electronică. Jurnalul online al Casei Regale numără deja cinci milioane de vizitatori unici; estimarea celor care au privit discursul Regelui în Parlament a fost de şase milioane.

VB: În aceşti ultimi 25 de ani de istorie românească, ce loc acordaţi discursului din 2011 al Regelui Mihai în Parlamentul României?

PR: Cred că are un loc pe care evenimentul îl avea deja. S-a petrecut tocmai pentru că locul exista. Cu alte cuvinte, nu pot să judec niciunul dintre aceste momente fundamentale din istoria noastră contemporană separat. Cred că absolut totul este rezultatul unei anume creşteri. Chiar şi atunci când realitatea era doar decepţionantă şi amară. Şi cei 40 de ani de suferinţă au avut rolul lor. Şi primitivismul anilor ’90 a făcut posibil mesajul Regelui din Parlament. Poate că foarte mulţi dintre cei şase milioane nu erau favorabili Coroanei, dar au spus: până la urmă e viaţa mea, nu vreau să fie pentru totdeauna aşa, mi-e ruşine de ce se întâmplă şi-atunci mă îndrept către acest om, chiar dacă în principiu n-aş fi pentru sistemul acesta, ci pur şi simplu pentru că ceea ce spune e bine spus sau pentru că îl cred. Totul are o urmare, mai ales partea aceasta urâtă din anii ’90 – a creat relevanţă pentru ceea ce este astăzi. O dovadă că este aşa este că în foarte multe privinţe Coroana română, în 2014, are mai multă popularitate şi mai multă trecere la oameni decât are Coroana în alte ţări unde monarhia e în funcţiune. Aşa se explică acest lucru.

VB: În anul 2007, Casa Regală a lansat documentul România. O viziune pe 30 de ani. Din acei 30 de ani s-au scurs deja 7. Se îndreaptă România în direcţia enunţată în document?

PR: A trecut aproape o treime din ei, da. Alegerea datei publicării documentului era complet circumstanţială, pentru că era intrarea în UE în acea zi, la 1 ianuarie 2007. Noi am vrut să fie un fel de oglindă a societăţii româneşti la momentul intrării. Motivul pentru care am făcut o proiecţie pe 30 de ani este acela că atât am considerat că vom fi noi, Principesa şi cu mine, prezenţi în viaţa publică românească. Pe de altă parte, el nu este un proiect al Casei Regale; este pur şi simplu o evaluare a societăţii româneşti. Capacitatea de a pune în practică acele proiecte este a României, nu a Casei Regale. În Viziunea pe 30 de ani, cea mai mare parte a proiectelor expuse sunt în mâna societăţii. Casa Regală nu poate să facă autostrăzi pentru România; Casa Regală poate să influenţeze în bine facerea lor. Nu am făcut un bilanţ al acestor 7 ani, dar sunt convins că o foarte bună parte din ele s-a făcut. Să nu uităm şi că ultimii 6 ani au fost anii unei acute crize economice. Sunt şi o serie de rămâneri în urmă care se datorează democraţiei. Nu vreau să se înţeleagă însă că nu e bine să fii democrat. E bine să fii şi democrat şi eficient. Iar aceasta nu vine decât din instituţionalism şi din respect faţă de instituţia pe care o serveşti. Să nu te aşezi pe scaun convins că din acel moment tot biroul e un instrument la dispoziţia ta. Dimpotrivă. Tu eşti un instrument la dispoziţia lui.