„Zîmbeşte doar cine nu are puterea să rîdă din toată inima“ - Fabian Anton în dialog cu Alexandru Paleologu

– Aţi reuşit să citiţi „Jurnalul” lui Jeni Acterian?

– „Jurnalul” l-am citit doar răsfoindu-l mereu. Nu l-am citit integral niciodată pentru că nu poţi citi un jurnal precum un roman. Mă uit colo, colo…
Dar, să ştii, „Jurnalul” acesta a fost şi n-a fost o decepţie pentru mine. Era mult mai vie şi mai profundă comunicarea directă cu Jeni…
Apoi nu-mi place titlul, căci nu este un titlu pe care l-ar fi dat ea. Jeni nu era „o fiinţă greu de mulţumit”. Era o fiinţă normală, ce se mulţumea uşor. Mai curînd am putea spune că era „greu de mulţumit” în plan sentimental, şi asta din cauza lui Sănduc Dragomir.
El era un om capricios şi femeile care au trăit cu el n-au apucat fericirea decît foarte rar. Se vede asta şi din „Jurnalul” lui Jeni, ea ba îl beştelea, ba…
Eu nu prea ştiu cînd a avut loc legătura asta şi cît a durat. Fiindcă, din „Jurnal”, nu se poate deduce chestia asta şi nici nu poţi să redai într-un jurnal o legătură sentimentală, sau erotică, zi de zi.
Sănduc i se potrivea şi nu i se potrivea lui Jeni. El era un tip aşa, foarte negativist, foarte acerb. Nu era un tip sceptic ci, mai degrabă, un om care vedea lucrurile printr-o prismă diminuantă.
Pe Sănduc îl credeam un tip steril şi aşa îl cred şi acum.
Avea ideea că nu publică „din dispreţ pentru vulg”. Asta-i o prostie! Aşa ceva nu există, e o dovadă de sterilitate completată cu un pretext infatuat.
Am citit totuşi ceva scris de el, într-un fel de clandestinitate („să nu cumva să-i spun, că dacă află…”). Era un text despre Caragiale, un text scurt, absolut remarcabil. Era absolut remarcabil!
M-a uimit chestia asta fiindcă nu-l credeam în stare de aşa ceva…
– Şi, cu toate acestea, acum îl consideraţi steril…
– Poate că mă înşel, cine ştie… Poate… Dar această chestie, aroganţa asta cu „nu vreau să dau vulgului…” este o prostie. Eu, cînd aud de aşa ceva, îmi fac despre omul acela o idee nu definitivă, nu ireparabilă, dar nu bună.
– Ţuţea nu avea şi el aceeaşi părere?
– Ţuţea nu putea să scrie. Am citit un manuscris, o viitoare carte, un text scris fără capitole, fără paragrafe, fără aliniate. Se chema „Testamentul meu filosofic”. Era ceva imposibil de citit şi era imposibil să discerni ceva din el. Ţuţea nu era făcut pentru scris, era făcut pentru vorbire şi, mai cu seamă, pentru dialog. Nu era făcut pentru conferinţe, el era un om de conversaţie, acolo era el extraordinar.
Deci Ţuţea dacă nu scria, nu scria fiindcă nu putea, nu din cauză că dispreţuia publicul. Fiindcă voia să publice şi chiar a publicat cîte ceva – mult sub ceea ce ştim noi. S-au publicat mult vorbe spuse de el şi nici alea nu sunt la cine ştie ce nivel.
– Avea Ţuţea un „Tratat de antropologie” pe care şi Liiceanu a mărturisit că nu putea să-l citească.
– Într-adevăr, nu se putea…
– Domnule Paleologu, cînd v-am propus, la telefon, să facem convorbirea asta, mi-aţi spus că aţi vrea să discutăm puţin despre rîs şi zîmbet.
– Întîi şi întîi trebuie să spun că eu fac între rîs şi zîmbet aproape o incompatibilitate. Mie mi se pare că zîmbeşte cine nu are forţa să rîdă în mod onest şi total.
Evident că nu se rîde aşa, de orişice şi de orice situaţie. Mie îmi plac oamenii care rîd, eu sunt un rîzător şi, în familia mea, ştiau să rîdă şi taică-meu, şi băiatul meu, chiar şi nepoţelul meu ăsta mic, şi bunicul meu – care era Consilier la Curtea de Casaţie şi care ştia să facă bancuri.
Însă nu tot rîsul este bun. Există rîsul prostesc, este rîsul fără haz – sau la lucruri care nu au haz, este rîsul dement – al nebunilor sau al răilor, este rîsul trivial…Sunt foarte multe forme de rîs care sunt respingătoare.
– Şi care din acestea predomină?
– După părerea mea, fără a face însă o statistică, am impresia că predomină rîsul prostesc.
– De ce?
– Probabil pentru că sînt mai mulţi proşti pe lume. Nu ştiu de ce. Deşi eu nu cred că proştii sunt majoritari, dar sunt foarte mulţi.
– Cînd am intrat azi aici, în locuinţa dumneavoastră din strada Armenească, şi v-am întrebat ce mai faceţi, mi-aţi răspuns: „Dragă eu fac mediocru. Restul sînt mediocri!”. Vă întreb: sînt mulţi mediocri pe lume?
– Cred că mai mult decît ar fi normal. Pentru că mi se pare că mediocritatea nu e un lucru normal.
Foarte mulţi îşi imaginează că normalitatea e mediocritate. Şi că aşa este, oamenii foarte deştepţi sunt o excepţie, nu sunt deci normali, şi cine-i dedesubt iar nu-i normal. Mediocritatea este o maladie gravă a societăţii.
Normalitatea, adevărata normalitate, ar fi geniul. Evident. De pildă e foarte interesant cum poate gîndi o femeie ce vinde zarzavat la piaţă. De multe ori sunt lucruri extraordinar de remarcabile. Şi foarte mult geniu există pe lume neconsemnat şi, deci, neomologat. Deci ideea mea că geniul este normalitatea ar putea fi produsă de viaţă. De viaţa aceasta în care întîlnim vorbe sau atitudini geniale. Dar trebuie să fii capabil să le identifici. Adică să le sesizezi, să nu-ţi scape, să le deprinzi accentul, forţa şi cuprinderea. Dar, pentru asta, e nevoie să nu fii tu un mediocru, tu, cel care te întîlneşti cu geniul întîmplător pe stradă sau mai cine ştie unde.
– Dar dacă nu reuşim? Dacă cel ce întîlneşte geniul este un mediocru ce e de făcut?
– Nimic. Îl laşi în plata Domnului. Acum, şi chestia asta cu mediocritatea… sunt totuşi anumite nivele ale mediocrităţii din care unele sunt stimabile.
Eu, de pildă, am avut în tinereţea mea această aroganţă de a-i dispreţui pe oamenii moderni, pe oamenii de lume, pe snobi şi pe lumea din care făceam parte. Fiindcă între ăia, în acea lume, erau şi oameni remarcabili dar majoritatea nu erau decît nişte oameni mediocri. Erau nişte mediocri bine-crescuţi. Ştiau să stea cuviincios la masă, ştiau o limbă sau două străine ca lumea, ştiau să întoarcă foile la o partitură cînd o doamnă cînta la pian. Deci aveau o mediocritate la un nivel de bună educaţie. Ceea ce este foarte important căci în astfel de climat se produc geniile.
Sigur, omul genial, de oriunde ar veni, răzbate. Dar totuşi condiţii privilegiate le creează oamenii ăştia, mediocrii aceştia de soi bun – dacă această sintagmă nu este puţin cam incongruentă.
Nu toţi mediocrii sunt plicticoşi. Nu toţi mediocrii sunt de dispreţuit sau de evitat. Ar fi grav dacă ar fi aşa. Putem coexista, putem dialoga cu foarte mulţi oameni mediocri dar onorabili, educaţi, instruiţi şi care sunt capabili să reproducă lucruri inteligente pe care le-au auzit şi asimilat de la alţii. Şi nu e puţin lucru asta.
Deci eu nu am un dispreţ pentru mediocri în general.
Există însă o mediocritate crasă, şi infatuată, şi sigură de sine, care este insuportabilă. Oameni care au ideea că ei sunt etalonul lumii. Şi asta vine din concepţia greşită a egalităţii că 1 egal 1. Că orice om este egal cu alt om. Nu este! Nu este! Nu cred în drepturile omului în mod egal şi în mod universal. Acesta este unul din elementele de aplatizare a societăţii, unul din elementele care corup valoarea vieţii şi unul din elementele care pregătesc venirea lui Antihrist. Fiindcă Antihrist va fi dominaţia prostiei.
– Credeţi în aşa ceva?
– Cred, categoric! Total! Total!
– Un ziar titra zilele trecute că aţi „trecut de la Masonerie la Filocalie”!
– Poate! Poate e aşa. Am fost mason căci m-a interesat cîndva. Trebuie să spun că eu am fost întîi iniţiat ca mason în tinereţe. Eram în diplomaţie şi nu mă interesa accesul în Loja Masonilor ci mă interesa asta ca o cale de acces, ca diplomat, în anumite medii, şi pe calea asta. Era un calcul monden. Motiv pentru care, în loja din care făceam parte – sau „Atelierul”, cum i se spunea – în momentul în care a trebuit să fiu iniţiat în gradul III, la gradul de Maestru, un amic al meu, un om foarte stimabil şi o mare figură, anume viitorul Părinte Mihai Avramescu, care era mare orator în acea lojă, s-a opus la această sporire de salariu, pe motivul că „nu sunt serios şi nu mă interesează loja masonică”. A zis-o fără răutate. Era o remarcă pe care, atunci cînd am aflat-o, am spus: „Are dreptate! Aşa este!”
Mai tîrziu, în închisoare, la colonia penitenciară Salvia, unde era o bibliotecă, dacă aveai puterea să-ţi învingi oboseala, erau nişte cărţi. Erau însă cărţi proaste majoritatea. Cărţi sovietice.. Singurele lecturi acceptabile intelectualmente acolo era „Odiseea” – dar „Odiseea” citită în închisoare are cu totul alt sens, şi altă putere, altă semnificaţie (mă refer în special la avatarele omului şi, mai ales, la coborîrea în infern) şi Sadoveanu.
Eu nu prea citisem mult Sadoveanu în viaţa mea deşi, ce citisem, îmi plăcuse foarte mult. Am spus asta, am scris-o mai demult, e publicat. Am citit în tinereţe, cînd eram în armată, capitolul lui Tudor Vianu din „Arta prozatorilor români” despre o schiţă a lui Sadoveanu din tinereţe, „Un ţipăt” – e o schiţă genială, extraordinară – dar în rest n-am citit, schiţe n-am citit decît vreo 20 de ani mai tîrziu, la închisoare, împreună cu restul operei lui Sadoveanu. Nu era cu schimbări de text, dar cu anumite omisiuni.
Mi-am dat seama că Sadoveanu este un autor care nu poate fi gustat estetic decît dacă înţelegi grila prin care el e perceput, grila masonică. El fiind un mason convins şi de mare carieră masonică.
Şi, într-adevăr, cînd m-am apucat de Sadoveanu am citit tot ce trebuia în materia asta. Mai tîrziu m-am reîntîlnit cu Pr. Marcel Avramescu, puţin înainte de moartea lui. Scrisesem cartea, o citise, văzuse că nu mai eram la stadiul de atunci.
Însă masoneria în România s-a desfiinţat în 1948. Eu eram în Franţa, în 1990, după ce am fost destituit din funcţia de ambasador, şi, rămînînd acolo 2 sau 3 ani, şi Marea Lojă Română – cele trei loji unite româneşti care făceau parte din masoneria franceză – m-au cooptat acolo şi m-au făcut „Mare Maestru” al acelor loji. Asta nu însemna o ridicare în grad, era cam tot aia.
Acolo am remarcat – de altfel nu era o noutate pentru mine – că masoneria nu mai era ce fusese în secolul trecut şi chiar în secolul acesta. Masoneria nu mai era decît o adunare de oameni tot mediocri, numai 4 remarcabili erau în loja aia (1 francez şi 3 români). Mi s-a părut că este o instituţie care, cel puţin în Europa, este devitalizată şi nu mai prezintă nici un interes. Plus că, între timp, m-am apropiat din ce în ce mai temeinic şi mai profund de creştinismul ortodox care este un Adevăr profund, interesant şi extraordinar, în ciuda faptului că ignoranţii cîrtesc că „ortodoxia a rămas în urmă” şi alte prostii.
Ştiu însă că cine poate mai mult poate şi mai puţin. Însă n-are nevoie de acel puţin. D-aia m-am dezinteresat de masonerie.
– Pentru că a venit vorba de ortodoxie… Citisem cîndva o părere a dumneavoastră despre Părintele Cleopa, o părere nu foarte favorabilă…
– Acum, ca să apreciezi o figură, un spirit ca al lui Cleopa, nu este uşor în condiţii suficiente. Asta pentru că el nu era un om care se ocupa cu strălucitul în societate. Avea anumite replici şi reflexii care nu erau raportate la un anumit cuprins, implicit, al credinţei şi a ceea ce implică ea ca profunzime şi ca efecte, ca percepte de comportament şi de înţelegere. Toate astea au un conţinut care pot să pară extraordinar dar care, analizat, are nevoie şi de adîncime. Eu am văzut un film cu Cleopa…
– Da, are un film făcut de Sorin Dumitrescu…
– Exact. Acolo am văzut în ce constă extraordinara lui putere. În afară de stadiul lui de spiritualitate, de ortodoxie, de cultură creştină şi de înţelegere creştină a vieţii, am văzut că el era un om plin de haz. Plin de haz!
– Semăna cu Creangă!
– Da! Se poate spune asta. În afară de asta ideea că „am trecut la Filocalie” este o formulare puţin sidecdotică, adică ia partea drept totul. Evident, în Filocalie găseşti texte extraordinare. Eu n-am o lectură completă a Filocaliei, dar sunt texte extraordinare – în principal cîteva, mai ales doi Sfinţi Părinţi, Varsanufie şi Isaac Sirul.
Lectura lor este extraordinară pentru că au o înţelegere extraordinar de coerentă şi de completă a problemelor de comportament, de cazuistică în viaţă. Au o analiză a ortodoxiei. Mai ales Isaac Sirul. Eu aş spune că el este un fel de Proust ecleziastic, un fel de Proust duhovnicesc. Dacă Proust duce la revelaţia snobismului şi a vanităţii vieţii, că şi asta este o temă de înţelepciune dar care nu duce la Dumnezeu (decît, eventual, printr-o interpretare ulterioară a exegetului) puterea de reprezentare a reflexelor interne şi a relaţiilor sufleteşti este extraordinară la aceşti doi Sfinţi Părinţi. Dincolo de asta trebuie să spun că lectura mea din Filocalie este destul de sumară. Însă aceşti doi Sfinţi Părinţi sunt extraordinari. Cred că soţia mea mi-a recomandat, ea citeşte mai mult „Filocalia”. Altfel am trecut prin filocalie pentru a înţelege tradiţia creştin-răsăriteană, enorm de bogată. Dacă n-ar fi decît să asişti la o slujbă ascultînd Liturghia, nu făcînd prosternări, mătănii şi aprinzînd lumînări sau făcînd mai ştiu eu ce. Ci ascultînd Liturghia, textul, care este extraordinar, este cutremurător, într-adevăr un text care muşcă la fiecare frază.
În momentul în care am descoperit Filocalia nu mi-am schimbat viaţa, n-am devenit călugăr, n-am început să mă comport ca un habotnic dar am ştiut! D-aia nu mă mai interesează masoneria.
Plus că, în masonerie, la această oră lucrurile nu mai sunt ca odinioară. Înainte era o elită într-adevăr. O elită! Masonii recrutau din societate oamenii care li se păreau extraordinari şi îi tatonau să vadă dacă sunt de acord să fie acceptaţi. Unii da, au fost acceptaţi.
Dar, la această oră, foarte mulţi cred că masoneria este un foarte bun sprijin în carieră sau în afaceri. Şi nu-i adevărat. Sau că, în masonerie, află cine ştie ce secrete din grad în grad. Nu e adevărat! Nu! Nu este nimic în plus.
Este o anumită disciplină morală şi socială. Astăzi, cel puţin masoneria europeană – din cîte am putut să văd – este mai toată dispărută fiindcă oamenii se bagă în masonerie, vor să intre, ca să le fie de vreun folos. Le-o fi fiind, eu n-am remarcat.
– Nu făceau la fel şi cu legionarii, cu Garda de Fier?
– Nu ştiu cum era cu legionarismul. N-am fost legionar! Ce ştiu despre legionari au fost oamenii. I-am cunoscut pe legionari. Mulţi, mulţi din generaţia mea au fost legionari şi au fost oameni străluciţi. Extraordinari. Dar, ceea ce mă îndepărtează de ei era gîndirea. Eu gîndeam altfel, nu puteam să accept acest fel de angajare. Mai cu seamă pentru că aceşti oameni străluciţi, cum a fost de pildă Cioran, Eliade, Nae Ionescu (care a spus numai lucruri paradoxale şi şocante dar n-a spus stupidităţi absolute), au articole scrise, semnate de ei şi de elita lor, care sunt consternante ca prostie, ca stupiditate şi ca incceptabilitate.
Nu ştiu ce aveau, nu ştiu ce se întîmpla cu ei de produceau aceste lucruri. Eu le spuneam unora: „Măi, cum se poate să acceptaţi voi, oameni deştepţi asemenea stupidităţi?”
– Au dat vina pe Nae Ionescu, că el i-ar fi influenţat…
– Asta este o vină dată de alţii, nu de ei. Ei se raportau la Nae Ionescu şi îl admirau fiindcă era un om extraordinar – într-adevăr. Dar la Nae cred că legionarismul a fost o experienţă personală interesantă, un avatar, o variantă a polimorfismului lui intelectual şi a extraordinarei lui ascuţimi şi puteri de stimulare intelectuală. El a avut o natură socratică şi stimulatoare. Însă Nae, ca natură, ca aspect fizic, comportament şi stil de viaţă nimic dintr-un legionar. El a ajuns la legionarism poate şi pentru că era un curent al epocii care atrăgea nişte elite intelectuale şi morale şi pentru că era o experienţă interesantă în sine.
Avea o foarte mare influenţă şi foarte mulţi au receptat ce s-a spus despre el. Că Nae era un diavol, un demon, un spirit al răului, un om cu influenţă nefastă şi aşa mai departe. Astea sunt vorbe!
Nae era un om extraordinar şi cu o forţă de stimulare, de stîrnire intelectuală extraordinară. Nu importă cît de acceptabile sau neacceptabile sunt, sau par, tezele lui. Importă mecanismul lui intelectual neobosit.
Mai auzi:„Vai, a fost un om nefast!” Nu a fost domnule. A fost un personaj remarcabil. Remarcabil şi fascinant! Şi faptul că era fascinant nu este un lucru oarecare. Este o probă poate, că fascinează pe alte vieţuitoare. Dar oamenii fascinanţi nu sunt oameni oarecare. Însă cum era la legionari problema recrutării eu nu ştiu. Aveam prieteni, din generaţia mea, mulţi, care erau legionari şi cu care discutam foarte deschis şi foarte contradictoriu. Pentru că ne preţuiam.
Nu ştiu deci, cum este cu legionarismul, nu ştiu dacă este o similitudine cu masoneria.
Nu cred că este. Masoneria era o organizaţie cu caracter internaţional iar legionarismul era o formă românească a unui curent european general în epoca aceea, mă refer la extrema dreaptă. Cred, că am ajuns aici, că acum, după 60 de ani, am putea judeca extrema dreaptă ceva mai liniştit.
Am putea să nu fim atît de pătimaşi şi aşa de exclusivişti cînd vorbim de chestia asta. Numai că au trecut mai mult de o jumătate de secol în care despre ei nu s-a vorbit decît de rău. Şi, avînd comuniştii atît de mult de rău de vorbit despre ei, e clar că este mult bine de spus. Prin răsturnare simplistă.
Legionarismul a fost un fenomen, un moment crucial în perioada românească a epocii. Puteai fi pentru sau puteai fi contra dar indiferent nu puteai să fii. Sau, dacă erai, erai puţin pe-afară. Pe afară dar alături de ei.
Eu rîdeam, împreună cu alţi amici de-ai mei care aveau aceeaşi formaţie cu mine, o formaţie critică, sceptică şi individualistă. Rîdeam! Rîdeam de ei de faţă şi rîdeau şi ei, că nu erau proşti! Mă refer la ăia pe care-i cunoşteam eu.
Acum, după 60 de ani, judec puţin mai nuanţat, cred eu, mai obiectiv – sau, în orice caz, cu atenţie la valori.
Fiindcă oamenii ăştia au fost, în bună măsură, oameni de valoare. Lumea spune:„a fost o mişcare criminală!”
A fost o mişcare, într-adevăr, ucigaşă. Criminalii au venit abia după 6 septembrie 1940, atunci au ajuns la putere. Dar atunci elitele erau dispărute, erau complet decapitate, decelebrate. Au fost, într-adevăr, criminali. Ăia erau ucigaşi.
Sigur că nu fac elogiu omuciderii. Dar era aici ceva care se lega şi de secta asasinilor, care ucideau pe adversari la ordinul mai marilor lor.
Era o modă, un fel de acţiune care era legat de o adunare religioasă.
La legionari adunarea religioasă era, mai degrabă, ipotetică. Eu nu prea văd foarte multe legături între creştinism şi legionarism dar nici incompatibilitate.
Dar un creştin autentic mai degrabă nu e, mai degrabă nu ar fi legionar. Dar unii au fost. Unii au fost şi, s-a dovedit mai tîrziu, cînd n-au mai fost legionari sau cînd mişcarea legionară a dispărut dar ei au rămas cu ceva din ea în sufletul lor, că au fost, într-adevăr oameni credincioşi, practicanţi şi remarcabili. Au apărut aşa şi unii preoţi. Dar erau şi laici aşa, cum a fost Arşavir.
Pentru mine Arşavir este un exemplar foarte interesant şi teribil de demn de studiu, de reflexie asupra lui.
Interesant de aflat cum, de ce a fost legionar acest om blînd, delicat, fin şi foarte cultivat.
Pe de altă parte nu ştiu ce le-a rămas, la bătrîneţe, din asta. Omul îmbătrîneşte şi capătă puţin alte aşezări. Nu-şi poate revigora în el excesele, forţele din tinereţe.
Astăzi legionari nu mai există. Mai sunt poate unii foarte bătrîni, dacă mai există, care oricum nu mai sunt chiar legionari fiindcă vîrsta i-a schimbat.
Unii dintre ei, mai puţin inteligenţi, au rămas aşa, ficşi. Am fost la Paris cu unul dintre ăştia – nu-i spun numele – care era un bătrîn legionar mărginit.
– Şi aici este un Şerban Milcoveanu sau un Mircea Nicolau.
– Pe Şerban Milcoveanu îl cunosc.
– Şi cum vi se pare?
– E un om simpatic şi, mai ales, este un legionar care rîde cu poftă. Rîde cu poftă! Este şi acum foarte convins şi are o variantă – cel puţin astăzi, la bătrîneţe – care nu mă deranjează.
Atunci poate, dacă ne cunoşteam în epocă, m-ar fi deranjat. Dar pe Milcoveanu îl cunosc ca medic, nu i-am citit cărţile, şi l-am găsit foarte simpatic. Este un bun medic. Şi apoi era foarte interesant ce povestea, testimonia unei epoci care a fost fierbinte, care a produs un ferment extraordinar în societatea românească şi de la un om care e autentic, şi sincer, şi comunicativ.
– Domnule Paleologu, fiindcă tot a venit vorba de Pr. Cleopa. El avea o vorbă: „Mîncav-ar Raiul să vă mănînce!” Asta spunea celor ce veneau la el. Vă întreb, ne va mînca vreodată Raiul?
– Asta e greu de spus. Şi, în orice caz, nu putem vorbi global, nu poate fi vorba de toţi. A fi „mîncat de Rai” este o chestie strict individuală.
Se vorbeşte de mîntuirea seminţiilor, de mîntuirea neamurilor, dar aceste neamuri nu înseamnă ce numim noi astăzi neamuri.
În chestia asta cu „mîncate-ar Raiul” sau „mîncate-ar iadul” nu sunt gata să fac nişte consideraţii. Însă nu pot să nu observ că este frumoasă urarea „mîncate-ar Raiul!”.
– Pentru că, plecînd de aici, Pr. Teofil de la Sîmbăta răspunde: „Nu vă faceţi griji că nu veţi intra în Rai. Să ajung eu acolo, la poarta Raiului, şi – cînd mi s-o deschide – vă fac eu loc, să intraţi şi voi!”
– Frumos. Foarte frumos!
– Deci e posibil să ne mănînce pe toţi Raiul…
– Nu ştiu. Este o tentativă a Pr. Părăian, care este de bună intenţie, care vrea să vadă cît mai mulţi oameni mîntuiţi (şi este normal să vadă asta).
Dar, iarăşi, în chestia asta nu încape democraţie. Democraţia n-are nici un rost în astfel de perspective, care sunt strict editare. Şi nu se face nimic prin sufragiu. Nu se decide prin număr de voturi nimic în materie de aşa ceva.
– Şi din nou revenim la rîs. Este România, la ora actuală, de rîs?
– Eu aş spune că, cel puţin din cauza unui eveniment recent, este de rîs. Mă refer la întîmplarea de la Senat, de acum aproape o săptămînă, cînd, după ce nu a fost în stare ca sesiunea extraordinară – convocată cu surle şi trîmbiţe – pentru dezbaterea şi votarea unor legi importante nu a avut loc fiindcă nu erau pregătite rapoartele s-a văzut că, în a doua zi a acestei sesiuni, senatul a fost invadat de lilieci.
Am scris o chestie, o să apară mai tîrziu la rubrica mea din „Viaţa românească”, despre semnificaţia acestei invazii de lilieci.
Sigur că invazia de lilieci din senat poate avea o explicaţie cauzalistă, că erau dinainte, etc. dar asta este o explicaţie insuficientă. E clar că invazia asta a fost trimisă de Dumnezeu în batjocură şi ameninţare.
România este o ţară de rîs, fără îndoială şi, de multe ori, văd şi eu tot felul de scene care mă fac să rîd. Dar mi se pare inferioară calitatea comicului.
– În comparaţie cu ce?
– În comparaţie cu comicul adevărat, de comicul marilor comedii sau al marilor spectacole vizibile. Calitatea comediografică mi se pare inferioară.
– Dar asta nu a fost mereu în România?
– A fost tot ce vrei. Evident că multe din lucrurile care ne şochează acum nu sunt foarte noi, au fost şi înainte.
Nu mă refer numai înainte de primul război mondial. Au fost, probabil, dintotdeauna. Dar nu a existat un Caragiale pe timpul lui Ştefan cel Mare ca să ne arate ce comică era pe atunci societatea sau să o dilate cu geniul deformator.
Dar este sigur că suntem într-o stare de deriziune. Eu făceam odată o distincţie între ridicul, derizoriu şi penibil. Penibilul este un derizoriu sau un ridicul fără haz. Şi noi suntem, destul de mult, aşezaţi în penibil decît în ridicul.
– Pe mulţi amuză penibilul acesta. Mulţi rîd…
– Penibilul poate să fie rizibil, sigur că da. Penibilul este rizibil. Dar nu este acel rizibil care ar predispune în favoarea celui de care rîzi.
Personajele lui Caragiale de care rîd îmi sunt simpatice. Şi Caţavencu, şi Tipătescu, toţi îmi sunt simpatici. Sunt unii critici care au oroare de ei. Spun că sunt „o lume de fantome, de fanto….. sinistre pe care caragiale vrea să le evacueze”.
Nu vroia să le evacueze. Le făcea să fie comice fiindcă el avea geniul de a transforma în comic. Lache şi Mache cînd discutau despre codul penal nu erau ridiculi. Caragiale i-a făcut ridiculi fiindcă avea geniul care provoca, declanşa ridiculul.
Dar oamenii care sunt ridiculi sunt simpatici. Ăia penibili nu sunt simpatici, ăia care se afundă în penibil, în lucruri imposibil de acceptat.
– Domnule Paleologu, ceea ce vi s-a întîmplat dumneavoastră ca ambasador, cînd aţi fost rechemat în ţară, a fost o situaţie hilară sau nu?
– Putea fi. Depinde la ce moment ne referim. Eu am fost chemat, la un moment dat, pentru consultări. Era 17 aprilie 1990. Am fost chemat atunci pentru că eu deja începusem să fac acolo nişte declaraţii, la televiziune şi în presă, care erau din ce în ce mai incomode şi mai inacceptabile pentru regim. Eu îmi propuneam să fac tot ce pot ca să contracarez efectul lamentabil şi penibil pe care-l făceau în occident acţiunile puterii iliesciene. Unii mi-au spus: „Dacă erai corect îţi dădeai demisia înainte să critici puterea care te-a delegat, puterea pe care o reprezentai!”
Le-am răspuns că, mai întîi, eu nu reprezint o putere sau un guvern. Eu reprezint un stat. Şi, fiind ambasadorul statului român, căutam să profit de audienţa de care mă bucuram în situaţia asta ca să contracarez efectele puterii.
Evident că aveam mult mai mare audienţă în situaţia asta paradoxală de ambasador care critică din ce în ce mai tare ce face guvernul.
Căci ambasadorul nu reprezintă un guvern ci reprezintă un stat. Sau un suveran (care nu exista atunci, fiind un preşedinte interimar). Aveam un şef de stat interimar, nu avea un caracter suveran.
Un preşedinte, în general, nu are caracter suveran, fiind republican. Republica este un sistem de guvernare prost. Prost şi creator de mediocritate şi de lipsă de valoare. Asta se poate vedea pe toată planeta, unde funcţionează republica şi cum funcţionează.
Statele Unite au avut un singur mare preşedinte şi ăla a fost Reagan. Mare preşedinte! Fiindcă el era un om remarcabil. Ăilalţi… Uită-te la Clinton, la Bush şi chiar la Roosvelt (care a fost bun la un moment dat şi care a creat acel concept ce a pus Statele Unite în starea de a putea să fie o mare putere). Dar ce a făcut Roosvelt după aceea? A făcut, dintr-o încăpăţînare dementă, cadou lui Stalin jumătate din Europa şi multe alte spaţii ale lumii timp de 2 generaţii. Ştia, probabil, ce efect va avea asta şi a făcut-o totuşi cu o încăpăţînare dementă. Fără nici un avantaj!
A fost un preşedinte mare, Ronald Reagan, dar asta fiindcă a fost el un om inteligent şi curajos. Păcat de el, că acum este bolnav de Alzheimer. Dar şi-a făcut treaba cînd era apt să o facă!
Deci, ca să revin acum, eu nici măcar nu pot spune că eram reprezentantul unei republici. Fiindcă, la acel moment, nu se declarase forma de guvernămînt. Era o stare de fapt.
Însă partea ridicolă şi penibilă este că, în aberanta constituţie votată în 1991, se spune că „forma de guvernămînt nu poate fi revizuită”. O asemenea tîmpenie este de neimaginat! Cum adică? Constituţia este precum tablele lui Moise, precum tablele Legii?! Constituţia este o reglementare umană amendabilă şi evolutivă.
Este deci ridicul şi penibil!
– Deci ce vi s-a părut mai hilar: atunci cînd aţi fost numit ambasador sau atunci cînd aţi fost rechemat în ţară?
– Situaţia în care am fost numit ambasador putea să fie nostimă dacă, într-adevăr, lucrul acesta s-ar fi produs atunci într-un climat de credite diferite. Dar, în acel moment, am făcut toţi creditul noii puteri instaurate. Fiindcă trebuia să fie una. Iar lucrurile s-au produs de o manieră care ne-a înşelat pe toţi. Era foarte vizibil ce se petrecea. Mi-aduc aminte acum că eu vedeam la televizor ce se petrece şi era vizibil că s-a produs o punere a mîinii pe putere, uzurparea puterii în mod fraudulos. Totuşi eram aşa de bucuroşi că am scăpat de Ceauşeşti, ne părea aşa de bine că s-a produs o insurecţie, o revoltă populară care a arătat că românii nu sînt chiar aşa cum credeam că sînt încît restul nu a fost văzut du destulă discriminare şi destulă atenţie critică.
– Cum a fost posibil însă? Cum de s-a putut păcăli un om ca dumneavoastră? Ştiu că, într-o gazetă, povesteaţi că aţi acceptat postul de ambasador văzînd că şi Pleşu fusese numit ministru…
– Mi-am zis că regimul are criterii bune.
– Cum de v-aţi lăsat totuşi păcăliţi?
– De fapt nu ştiu dacă am fost păcăliţi efectiv, din primul moment. Eu cred că alegerea noastră, a lui Şora, a lui Pleşu şi a mea (şi au mai fost şi alţii) a fost inspirată, în momentul acela, în mod adecvat cu împrejurarea. Era sigur că numirea mea la Paris era o alegere foarte bună. Eram unul din foarte puţinii, asta ca să nu zic singurul, care putea să asume, în mod eficient, competent şi normal – adică să dea sentimentul că revenim la normalitate – prin numirea mea la Paris. Nu în altă parte ci în Franţa! Cum am şi fost de altfel. Am fost extraordinar de bun, zic eu…
– Dar toate acestea într-un regim care era aşa cum era…
– Nu! Regimul era doar suspectabil, doar suspectabil!
Îmi aduc aminte că cineva, domnul Gramatopol, a întrebat în lipsa mea: „Cum de a acceptat domnul Paleologu o asemenea întoarcere, dintr-o astfel de sursă?” Apoi eu i-am răspuns: „Dar dacă vedeam de la bun început despre ce este vorba şi nu acceptam era mai rău! A fost bine că am acceptat şi a fost bine că eram acolo în acele momente!”
Pentru că acţiunea mea, conduita mea – progresivă, pentru că la început am fost mai sceptic, dădeam explicaţii că „nu se poate de azi pe mîine să intrăm în reflexele normalităţii, dar vom avansa pe linia care trebuie ” – vedea într-adevăr o maşinaţie sinistră. Şi atunci, evident, am acuzat din ce în ce mai puternic comportamentul lor. Şi a avut un efect foarte mare, a avut un ecou şi o influenţă enormă! Mă vedea lumea pe stradă, mă felicita…
Aşa că, dacă ar fi să judec cum „de n-am văzut” pot spune că este mai bine că n-am văzut! Deşi se putea vedea! Acum îmi dau seama că, din imaginile şi ştirile de atunci, puteai realiza.
Eu, cînd am plecat să-mi iau postul în primire, pe 28 sau 29 ianuarie, se întîmplase prima invazie a minerilor în Bucureşti. Se petrecuseră nişte violenţe. Chiar în ziua aia! Şi, totuşi, eu aveam încredere că asta e o prostie, o dobitocie pe care o fac unii, şi că, în realitate, se va corecta.
După aceea, din ce în ce s-a mers pe linia asta şi, din ce în ce, mi-am zis că e bine să plec, să fac cunoscută părerea mea la mare audienţă. Şi a fost bine!
– Atunci vă întreb altceva: cum de un asemenea regim v-a ales pe dumneavoastră?
– Asta-i întrebarea… Probabil că, la începutul începutului, ei şi-au zis: „Hai să punem nişte oameni ai căror nume, cînd este anunţat, cînd sînt numiţi, produce un anumit efect, care dau un anumit credit.” Cred că şi-au închipuit că, pentru a ne menţine în funcţie…
– Veţi accepta.
– Vom accepta. Însă funcţiile le-am părăsit fiecare la altă dată. Eu mai repede decît ceilalţi, fiindcă nu mai mergea. Nu mai puteau să suporte în Franţa, tocmai acolo, pe unul care făcea ce făceam eu.
Şi mi-a făcut o enormă plăcere şi o mare onoare faptul că primul gest al puterii, primul gest al lui Iliescu după alegerile din 20 mai, a fost destituirea mea. Ăsta a fost primul gest! Ăsta a fost începutul, precedat de o circulară ce a fost trimisă către Ambasadă şi către presă, am văzut şi eu textul, cum că „Ambasadorul României face şi drege împotriva intereselor…”
Dar de ce ne-au numit totuşi pe noi, în afară de faptul că făceam o anumită impresie, dătătoare de credit?
Cred că unii dintre cei de la putere, şi mă gîndesc acum în mod special la Brucan (care e un cinic dar nu-i un prost. Noi ştim cine-i Brucan, nu urmează acum a reconsidera trecutul. E un om cinic şi nu-i un om prost – ceea ce nu înseamnă că-i foarte deştept, dar nu-i un om prost), cred că şi-o fi zis că-i bine să avem nişte oameni care să fie de natură să aducă un anumit efect imediat de despărţire de trecut.
Poate unii din ei şi-au zis asta… Nu ştiu dacă ei vedeau foarte limpede iuţeala cu care aveau să facă porcăriile ce au urmat. Credeau poate că puteam fi de vreun folos care să le servească şi lor.
N-a fost aşa fiindcă lucrurile au mers mai repede. De ce au mers mai repede, nu ştiu. Nu ştiu de ce precipitarea asta. Nu ştiu dacă a fost deliberată, dacă a fost programată, sau dacă a fost efectul unora din altele. Nu ştiu. Fapt este că ei şi-au dat arama pe faţă foarte repede. Foarte repede! Ceea ce n-a fost o abilitate, după părerea mea.
– Îl cunoşteaţi pe domnul Iliescu dinainte de ’89?
– L-am cunoscut înainte de ’89, în calitate de fost elev al liceului „Spiru Haret”.
– Aţi fost la acelaşi liceu…
– Da. El avea atunci faima că e disident, că doamna Ceauşescu vrea să-l bage în mizerie, că este oarecum perceput altfel. Lucruri care puteau fi crezute. Evident că el, atunci cînd îl vedeai, îl vedeai în comparaţie cu ceilalţi. După aia, sigur, a rămas fără un astfel de fond şi s-a arătat mai clar cine este. Dar atunci, comparat cu Bobu, comparat cu Dăscălescu, făcea impresie mai bună…
– Zîmbea altfel…
– Da… Zîmbea altfel!
– Dar ştiu că dumneavoastră spuneaţi odată că „zîmbeşte doar cine nu are puterea să rîdă din toată inima”. Şi atunci, vă întreb, de ce nu are domnul Iliescu puterea să rîdă din toată inima? Nici măcar acum…
– Nu poate fiindcă nu-i destul de inteligent. Are o anumită isteţime dar o isteţime mai mică decît cea a lui Ceauşescu. Ceauşescu era un troglodit, un oligofren, un om dement, dar era mai şmecher şi mai isteţ decît Iliescu. Avea altă isteţime! Ceauşescu pricepea, prindea nişte chestii pe care le putea specula (mai ales pe plan internaţional).
Eu nu-mi închipui că cei care l-au creditat pe Ceauşescu în ultimii lui ani, atîţia oameni de stat importanţi care-au fost aici, oameni de mîna-ntîi, nu vedeau ce este el de fapt. Dar efectele şi aparenţele pe care el le ştia să le aranjeze au fost de natură să îi aducă acest credit.
Am nişte fotografii, nu mai ştiu pe unde le-am pus, fotografii decupate din ziar, pozele Ceauşeştilor de atunci cînd au fost în Anglia. Pozele lor în trăsurile acelea regale. Era Ceauşescu şi regina Angliei şi ea cu prinţul consort (cu joben, cu jachetă…). Era ceva de necrezut, ceva formidabil, inimaginabil. Nu puteai să crezi că la Curtea Regală a Angliei, modelul de Curte Regală cel mai tradiţional, mai complet şi mai fast, s-a putut să se primească în felul acesta, cu onoruri regale, pe ăştia doi.
Nu-mi pot imagina că ei nu au văzut cum erau!
La englezi, pe vremea aceea, erau persoane care ştiau să vadă oamenii ăştia. Şi erau şi nişte lorzi mai lorzi decît cei de acum. Şi totuşi au acceptat chestia asta.
Am aflat după aceea – ceea ce este destul de trist, dacă o fi aşa cum mi s-a spus – că, în perioada aceea, puţin după vizita lui Ceauşescu (care a fost de o mare desfăşurare fastuoasă), un parlamentar al opoziţiei a pus o întrebare ministrului de finanţe sau de externe: „Cum a fost posibil ca, în vreme de recesiune, de destul de serioasă criză financiară a Angliei, să se cheltuiască atît de mult pentru aceste fasturi regale, strălucitoare, nemaipomenite, pentru cuplul din România?” Şi atunci ministrul de finanţe le-a spus: „Vă răspund imediat. Toate cheltuielile le-a suportat Guvernul român!”
Au plătit ca să fie primiţi aşa! Iar Curtea Regală a Angliei a acceptat această plată! Probabil era un preţ foarte bun. Dar au acceptat această prostituţie. Căci este o prostituţie! Sigur că prostituţia este în raport de preţ. O curvă care se regulează pentru 100 de lei este o biată curvă. Alta, care se regulează pentru un imperiu, poate fi o împărăteasă sau metresa unui împărat. Dar ăştia doi, Ceauşeştii, n-aveau nimic din metrese de împărat. Aveau cea mai ignobilă înfăţişare a trogloditismului.
– Aşa şi Ţuţea spunea despre Iliescu că are „zîmbet perfid de curvă”…
– Nu aş fi de aceeaşi părere…
– De ce?
– O curvă care are un zîmbet…
– Ca al lui Iliescu…
– Un zîmbet perfid sau nu, deşi nu ştiu cît de multă perfidie poate fi acolo, arată deja că este o fiinţă bună.
Eu am scris odată un text, „Fetelor, rugaţi-vă pentru noi!”, un text despre bietele curve, despre curvele ordinare, care-s nişte fiinţe ce cunosc umilinţa permanent şi care au o condiţie foarte favorabilă ca să fie primite de Dumnezeu.
Este de observat că Iisus Hristos n-a frecventat oameni impecabili, a frecventat mai mult lumea interlopă şi era interesat de oamenii ăştia, de oamenii pe punctul pierzaniei, oameni irecuperabili. Mult mai interesantă era femeia păcătoasă, una din Magdalenele acelea care i-a spălat picioarele cu lacrimi şi le-a şters cu părul ei. Mult mai important era Vameşul.
Iisus nu a preferat oameni impecabili. A preferat pe cei ce se puteau pierde şi care puteau fi opriţi din pierzanie, oameni ce puteau fi recuperaţi.
Aşa că ceea ce spune Ţuţea nu mi se pare o chestie prea inspirată. Nu-i zîmbet de curvă!
– Şi cum aţi cataloga atunci zîmbetul lui Iliescu?
– Un zîmbet ignobil! Pur şi simplu ignobil! Zîmbetul trădătorului, zîmbetul omului felon… Într-adevăr, zîmbetul perfidiei.
– Uitaţi însă că, în curînd, se fac 10 ani de cînd tot zîmbeşte…
– Zîmbeşte dar zîmbetul ăla e din ce în ce mai fix! Este din ce în ce mai fix şi devine, din ce în ce mai mult, o mască. O mască sinistră şi respingătoare.
Dacă stau să mă gîndesc, cred că eu sînt omul care l-a insultat cel mai tare în presă şi, mai cu seamă, peste hotare.
Se întîmplă însă că am fost invitat odată la masă chiar de el, în calitatea lui de preşedinte al Grupului Parlamentar de Prietenie Româno–Franceză.
El trebuia să prezideze şi să invite, la acea masă, oameni, membrii ai acestui grup. La acea masă, dintre parlamentari, au fost numai oameni care erau adversarii lui. Erau cîţiva dintre adversarii lui declaraţi. Dar ne-am aşezat la masă respectuos, cu „Bună seara” şi tot tacîmul…
Dar mi s-a întîmplat, pe de altă parte, să văd şi cealaltă faţă a lui. Odată chiar stăteam lîngă el, la o şedinţă a Comisiei de Politică Externă sau la o vizită a unor delegaţi străini. Şi am vorbit cu el, cam lung, dar bine. Corect şi foarte bine pus în temă. La un moment dat, cum stătea lîngă mine, mă uitam la el şi am văzut că nu-şi mai amintea un nume. Şi i l-am suflat! Dar ce a spus a spus bine.
Aşa că m-am ridicat la sfîrşit şi i-am zis: „Domnule senator, cu mult regret sînt obligat să vă felicit!”
Dar personajul, prin această mască, şi-a compromis mult audienţa şi încrederea electoratului.
Am văzut într-un sondaj recent că ar fi pe locul 3 în ceea ce priveşte încrederea electoratului. O fi. Deşi eu nu prea cred în sondaje. Nu pot spune că sînt sondaje false dar nu sînt sigure.
Nu cred însă că Iliescu mai are popularitate. Cred că nici PDSR-ul nu este interesat să mai fie el preşedinte.
Sînt în PDSR oameni, foarte mulţi, proşti. Asta e clar! Dar sînt şi unii deştepţi, sînt unii care sînt mai rezervaţi, sînt unii cu care poţi să stai de vorbă în mod rezonabil. Sînt unii care chiar cred că sînt oneşti.
Eu, de pildă, am o mare stimă pentru o senatoare de a lor, doamna Rodica Stănoiu. Este o juristă remarcabilă, o persoană graţioasă şi care este singurul parlamentar cu care discut ce mi-a spus: „Într-adevăr, noi nu am lăsat o bună amintire după guvernarea noastră. Am comis foarte multe greşeli. Dar şi actuala putere le comite! Nici ea nu se poartă mai bine!”
Ceea ce este exact şi părerea mea!
– Pe de altă parte, credeţi că ar fi trebui să vină Regele?
– Fără îndoială că trebuie. Dar uite că nimeni nu se mai gîndeşte la asta…
– Ţin minte şi acum o declaraţie a dumneavoastră de acum vreo 2 ani în care spuneaţi că „în maxim jumătate de an vom avea monarhie în ţară!”.
– Da… Era mai degrabă un fel de plan care ar fi trebuit trimis la Ierusalim. Asta am spus-o într-o vreme cînd credeam mai mult în onestitatea opoziţiei de atunci. Pentru că opoziţia de atunci, adică actuala putere, s-a servit de Rege pentru propagandă, pentru campania electorală, şi apoi i-a spus: „Salutare!” şi se mai gîndesc.
– Nu era de aşteptat asta?
– Acum, că îi cunosc mai bine, văd că era de aşteptat! Văzîndu-i acum la treabă. Dar atunci nu-i văzusem la treabă şi le făceam un anumit credit – ţărăniştilor în special dar şi alor mei…
– Deci iată-ne din nou înşelaţi. Păcăliţi şi de actuala putere şi de fosta…
– Păi tocmai de aceea este acum de o actualitate enormă şi aproape că e mai puţin de rîs decît de plîns celebra replică din caragiale a Cetăţeanului turmentat: „Eu cu cine votez?” Şi mai ales adaosul: „Că nu poftesc pe nimeni dacă-i vorba de poftă!”
Iată că, într-adevăr, nu ai cu cine vota.
Sigur că am să votez cu Constantinescu. Dar o fac fără nici o plăcere, fără nici o speranţă de mai bine. Votez doar de groaza mai răului.
– Şi ce-i de făcut?
– Ceva se va întîmpla, dar nu ştiu ce. Eu mă gîndesc că, raţional, nu poţi să epuizezi toate ipotezele posibile. Se întîmplă cîteodată lucruri la care nimeni nu s-a gîndit. Lucruri care se întîmplă fie pentru că unii le pun la cale, fie pentru că, spontan, s-au produs nişte circumstanţe.
Acum este absolut o dilemă stupidă cu cine să votezi. Pe de altă parte nici nu poţi să nu votezi căci, dacă nu votezi tu, ăilalţi votează.
– Tot Ţuţea spunea că el n-a votat „de scîrbă”!
– Cine?
– Ţuţea!
– Aici iarăşi greşea. Scîrba este un sentiment care n-are ce căuta în politică!
– Ţuţea nu făcea politică, vorbea ca un alegător…
– Poţi spune că vorbea ca un alegător. Dar, tot vorba Cetăţeanului turmentat: „de cînd am intrat în politică…” Deci Caragiale socotea Cetăţeanul turmentat un alegător intrat în politică. Iar Ţuţea trebuia să ştie replica asta!
– Credeţi că Ţuţea îl savura cu aceeaşi plăcere pe Caragiale?
– Sper, pentru el, că da. Nu-mi aduc aminte să fi discutat cu el tema asta – şi chiar mă mir că n-am discutat-o. Dar, pentru mine, cine nu-l savurează pe Caragiale este compromis intelectualmente total.
– Din ce am citit eu scris de Ţuţea ştiu că el pomenea mai mult de Don Quijote, de Sfînta Scriptură, nu de Caragiale…
– Eu l-am auzit pomenindu-l dar nu mai ţin minte în ce context. Aşa era şi prietenul meu Noica, ce avea un mare dispreţ pentru Caragiale spunînd că este un saltimbanc, un inferior, anti-cultura în persoană, ţopîrlănia, zeflemeaua…
Dar zeflemeaua este un lucru mare! Zeflemeaua este arma! Ea se află pînă şi în proverbele populare…
Însă Noica avea această compromiţătoare – după mine – alergie fiindcă el avea multe calităţi umane şi intelectuale dar era alături de drum. Permanent alături de drum…
– Domnule Paleologu, să schimbăm acum puţin subiectul discuţiei noastre… Vă ştiu un mare admirator al femeilor…
– Da, sunt!
– Merită?
– Da! Sigur! Singura speranţă sunt femeile!
– În toată nebunia asta în care trăim?
– Da! Întîi, remarcă, femeile în general sunt mai curajoase, au o mai puternică vocaţie naturală a suferinţei şi sunt, în general, bune. Cînd o femeie este integral rea este madam Ceauşescu sau alta similară.
Noi, bărbaţii, după cum spunea şi Iorga, suntem amestecaţi. Avem şi bine şi rău în diverse proporţii. Dar o femeie, în general, are răutatea transferată integral în anumite specimene. Celelalte sunt libere.
Eu n+am văzut decît rareori o femeie rea. Am văzut o femeie supărată sau nervoasă. Dar rea n-am văzut. Evident că sunt şi specii d-astea, dar sunt specii mai monstruoase.
În realitate femeile sunt nădejdea umanităţii. Singura! Mai ales că, pentru o femeie problema eroismului nu-i o problemă de glorie. Ele sunt eroice tot timpul. D-aia eroismul lor este anonim.
Sunt cîteva mari eroine ale vieţii noastre. De pildă Elisabeta Rizea sau Adriana Georgescu. Şi multe altele, pe care nu le ştiu eu. Dar sunt multe!
Însă ele niciodată nu fac din asta o chestie de glorie, de încordare, de supremaţie. Ele au eroismul acela necesar atunci cînd n-ai altă soluţie. Eroismul, în realitate, nu este o profesie şi nu este o vocaţie, nu este o specialitate. Este o soluţie într-o circumstanţă cînd n-ai altă soluţie. Căci, dacă ai avea alta, n-ai recurge la asta.
Iar femeile sunt mult mai des în situaţia asta şi totuşi n-au nici un fel de pretenţie de glorie, de eroism. Şi nici de publicitate. Natura lor este eroică. Dar nu li se face omagiul acesta fiindcă cine nu pretinde nici nu este recunoscut ca atare. Cine pretinde că este genial convinge pe toată lumea. Dar cine nu pretinde nu obţine recunoaştere decît poate mulţumită unor circumstanţe.
– Mulţi afirmă că, în societatea românească actuală, femeile aproape că sunt inexistente, nu se pot afirma…
– Nu. Este un fenomen foarte alarmant care ţine de această apropiere, de venirea lui Antihrist, de această imbecilizare a societăţii pe plan mondial. Dacă n-ar fi decît Noua Ordine Mondială pe care o tot anunţă doamna Madeleine Albright şi domnul Clinton – care este ceva hitlerist.
Noua Ordine Mondială este aceeaşi cu Noua Ordine Europeană a lui Hitler. Ei vor să propună o lume, un sistem de omogenizare şi de egalizare totală. Acesta este exact drumul pentru Antihrist.
Şi acest lucru se constată în fenomenele vizibile, privind numai la cît de multe femei poartă pantaloni. Eu sunt un inamic al pantalonilor la femei din mai multe motive. Mai întîi că graţia unei femei constă în felul în care-şi poartă fusta, cum şi-o ţine cînd coboară scara, cum şi-o aranjează… Gesturile pe care le au femeile cu pantaloni încep să fie indecente pentru că îşi permit să se mişte oricum. Cu o fustă nu poţi face asta.
Se spune că femeile poartă pantaloni fiindcă aceştia sunt mai practici. Nu sunt practici deloc! Este o prostie să spui aşa ceva! Eu cred că-i mult mai agreabil să porţi o fustă. Bine, nu ne stă bine nouă, bărbaţilor (decît poate fusta aceea grecească sau scoţiană, alea sunt pitoreşti).
Acum văd femei ce poartă o încălţăminte monstruoasă, înaltă, mare, oribilă. O încălţăminte ce dă un mers dizgraţios, un mers sacadat şi vertical. E oribil!
Se întîmplă deci fenomene din acestea ce ne dau nouă, bărbaţilor, motivaţia de a le privi cu indulgenţă pe femei sau de a spune: „E, femeile sunt femei… Sunt fiinţe infantile!”
Sunt infantile, este adevărat, dar acesta este farmecul lor. Mai cu seamă atîta timp cît îşi păstrează feminitatea (pe care şi-o pierd cu feminismul, cu pantalonii şi cu politica).
Ca să revin deci… Eu cred că această netezire a drumului pentru pierderea valorilor umane, pentru egalizarea valorilor, este născută din noua mentalitate propusă de lumea aceasta yankee, cum că nu toţi ar merita dar că ei sigur merită. Este acea „political corectness”, care este o tîmpenie fără margini şi care este o idee monstruoasă şi antiumană. Ideea că orişice este egal cu orişice. Că Mozart şi muzica pop este tot cultură. Că nu trebuie să facem diferenţieri şi discriminări, nu trebuie să spunem că unul este mai grozav decît altul. Nu-i adevărat pentru ei. Toţi sînt la fel.
Mentalitatea care se propagă şi se propune în această nouă viziune a lumii, în Noua Ordine Mondială, este ca omul să nu aibă drame, să nu sufere, să nu aibă lipsuri, să fie egalizat şi cretinizat pe bază de prosperitate. Dar asta tot cretinizat se cheamă.
– Domnule Paleologu, în politică de pildă avem femei în adevăratul sens al cuvîntului?
– A fost doamna Margaret Thacher, care a fost o femeie extraordinară, o femeie feminină, care purta cercei, care avea bucurii feminine şi care a fost un formidabil om de stat. Era extraordinară!
A mai fost încă una, Tansu Çiller, care a fost prim-ministru în Turcia. Era simpatică. Mie mi-a plăcut!
Însă nu cred că înrăirea societăţii se produce prin femei. Sunt şi specimene îngrozitoare, ca doamna Madeleine Albright – care este negaţia feminităţii, ceva cu totul îngrozitor.
– Şi, cu toate acestea, aici am primit-o aşa cum am primit-o…
– Asta din cauză că suntem îngrozitor de epataţi de America. Peste tot auzi: „America! America!” Asta-i tot ce spunem.
În America s-a investit atîta speranţă şi speranţa asta a fost dezamăgită total. Total, total!
Dacă am fi mai atenţi am vedea că, de 50 de ani încoace, America are o politică detestabilă. Detestabilă şi captitulardă aproape tot timpul. Este capitulardă dar, prin capitulardismul acesta, a ajuns să fie singura mare putere. Asta mulţumită lui reagan, lui Soljeniţîn şi a Papei Woytila.
Aceştia sunt oamenii acer au răsturnat comunismul. Şi nu întîmplător au fost două atentate, la scurt interval, împotriva lui reagan şi a Papei. Printr-un miracol providenţial au scăpat amîndoi căci normal nu aveau cum să scape.
Aici este, iarăşi, un semn vizibil transcendent. De ce au ratat aceste două atentate care trebuiau să reuşească?!
Acum, revenind la femei, să ne oprim puţin şi la cazul Clinton, la povestea lui…
Eu am fost foarte bucuros că n-a reuşit acel procuror Starr să-l înlăture pe Clinton pe motivul acesta. Mi-am spus că, în sfîrşit, mentalitatea puritană americană de data asta n-a funcţionat. Şi, în circumstanţa aceea, am ţinut cu Clinton.
Însă nu pot să nu constat ce prost gust are. Şi ce comportament…
Poţi să fii un amator de femei, poţi fi un fustangiu. Deşi mie nu-mi place genul acesta. Nu-mi plac deloc oamenii cuceritori, Don Juanii nu-mi plac deloc. Înţeleg oamenii care sunt obsedaţi de femei. Este normal, este un fenomen fermecător. Dar cel puţin să alegem bine.
S-a găsit matracuca aia abjectă şi cu încă una, anterioară…Şi apoi locul unde au făcut-o, şi cum au făcut-o… Este o dovadă de ţopîrlănie maximă. Nu pot face credit unui astfel de om ca om de stat.
Au fost oameni de stat care-au fost cu metrese, cu aventuri… A fost şi Ludovic al XIV-lea, şi Ludovic al XV-lea… dar ei erau la un nivel omenesc şi normal, nu la nivelul ăsta… Aveau un nivel de civilizaţie şi de societate care era altfel decît cel de acum…
– Dacă tot a venit vorba de erotism, există un document fermecător, corespondenţa de dragoste dintre Lisette Georgescu şi Paul Zarifopol…
– Nu le ştiu…
– Am o copie a lor…
– Sunt foarte îngrijorat de reacţia mea în momentul în care aş avea acces să le citesc. Tare mi-e teamă că n-o să-mi placă. Zarifopol era cam libidinos. Eu ştiu nişte chestii de la moartea lui Caragiale. El a fost atît cu nevasta cît şi cu fiica lui Caragiale.
– Domnule Paleologu dar Lisette ştiu că trecea în societate drept o femeie destul de drăguţă şi…
– Foarte! Foarte! Era foarte agreabilă şi foarte drăguţă. Dar şi el era un tip foarte reuşit, un om de mare distincţie…
– Era însă mai în vîrstă decît ea…
– El a murit relativ tînăr, avea 59 de ani. Însă ea era mai tînără.
– Bănuiesc că ştiţi povestea lor…
– O ştiu. Toată lumea o ştie. Mihai Sebastian a aflat-o tîrziu.
– Sebastian o ştia de la Marietta Sadova…
– M-a amuzat cînd am citit în jurnalul lui că a aflat asta „cu uimire”. Toată lumea ştia…
– Varianta pe care o ştiu eu, povestită chiar de Lisette cînd mi-a dăruit scrisorile, este că Zarifopol ar fi murit în braţele ei şi, apoi, ea a chemat servitorul care l-a îmbrăcat şi, cu o maşină, l-a transportat pînă în colţul străzii, ca să pară că a murit acolo…
– Versiunea pe care o ştiam eu – dar poate că nu-i cea adevărată – e că el a fost luat de cumnatul lui şi dus în Cişmigiu, depus pe o bancă de parcă ar fi murit în parc. Asta era versiunea de atunci dar nu ştiu cît de adevărată este. Probabil d-aia a şi fost pusă în circulaţie…
– Domnule Paleologu, în ultimul timp jurnalele abundă de informaţii de acest gen. Şi jurnalul lui Mihai Sebastian, şi al lui jeni acterian, şi corespondenţa Lisettei georgescu sau cea dintre Haig Acterian şi Marietta Sadova… Toate abundă de erotism. Lumea, cititorii, se desfată cu toate informaţiile acestea şi se întreabă, de pildă, dacă-i mai importantă această corespondenţă sau orice alt volum al lui Zarifopol…
– Cartea contează! Restul face parte din viaţa privată.
– Am reuşit să găsesc de curînd şi corespondenţa dintre Philippe Lahovary şi cella Delavrancea.
– A apărut şi un volum…
– S-a publicat corespondenţa dintre Cella şi Philippe. Scrisorile lui încă nu au fost publicate.
– Am citit cartea. Ştiu că un critic, recenzînd-o, se tot întreba, nu ştia cine-i Mihai. În scrisori se tot pomeneşte de un anume Mihai care face şi drege. Acela zicea că, probabil, o fi regele Mihai, care era copil pe atunci.
Ei bine, nu. Mihai este Mihai Lahovary, băiatul Valentinei Argetoianu, fostă Lahovary. Ea avea doi băieţi, ion şi Mihai. Mihai a fost coleg cu mine, era mai mare cu vreo 3 ani. A plecat apoi în America şi a revenit în România prin 1944.
Ion a avut o prezenţă mai vie în societate, Mihai nu prea…
– Domnule Paleologu, pe Celibidache l-aţi cunoscut?
– Nu.
– N-aţi avut ocazia…
– Ocazii ar fi fost dar uite că nu s-a brodit. Cînd eram în Franţa eram foarte prieten cu nevasta lui. Am cunoscut-o cînd era tînără, cînd era în ţară şi era măritată cu altcineva.. Ea era binişor mai tînără ca mine dar făcea parte din generaţia mea. Erau două surori, Suzana şi Ioana.
Cu Ioana m-am văzut foarte mult în timpul bombardamentului din ’44, la Buşteni. Era tînără de tot. Scrisese ea nişte poezii în franţuzeşte, le publicase şi se vindeau în librăria de acolo, din Buşteni. Toţi domnii bătrîni se duceau să citească volumaşul acesta. L-am citit şi eu dar nu m-a impresionat prea tare sub raport literar.
Ea ne mai citea din cînd în cînd din jurnalul ei. Avea sub pat nişte geamantane şi acolo avea un jurnal. Ne citea pasaje din el. Mă rog… chestii de tînără fată care are veleităţi…
Drept care, cînd am ajuns la Paris ca ambasador, am fost invitat la vernisajul unei expoziţii de-a ei. Nu m-am dus. Profita că-i nevasta lui celibidache ca să facă expoziţii, era un lucru banal ca şi poeziile alea, şi nu m-am dus.
Cînd m-a văzut mi-a spus: „N-ai venit la expoziţie, deşi te-am invitat!” Dar nu s-a supărat. Este o fiinţă cumsecade, este drăguţă, n-are mofturi d-astea.
Însă, cînd am fost la ea acasă, într-o seară, eram cu marie-France Ionesco şi cu alţii, am văzut în casă tablourile ei. Şi am văzut că-s remarcabile. Are o ştiinţă a tuşelor teribilă. Drept care expoziţia pe care a făcut-o acum vreo 2 ani aici, la palat, a fost remarcabilă. Şi găsesc că nu s-a vorbit destul despre ea.
Eu sunt deci foarte prieten cu ea şi-mi spunea tot timpul să vin la ei, la Moară, cînd o fi şi Sergiu. Dar uite că nu s-a nimerit…
– El era foarte intim în tinereţe cu balerina Iris Barbura. Se pare că ea l-a dus în germania şi, zice-se, din cauza lui s-a sinucis. Şi un alt amor al lui celibidache a fost Maria Tănase…
– Maria Tănase era o femeie extraordinară! Era o fiinţă absolut încîntătoare. Şi frumoasă, şi deşteaptă, şi talentată, şi foarte cumsecade… O fiinţă încîntătoare şi de o mare calitate, de o mare valoare.
Într-adevăr, dacă cineva se poate numi Artist al poporului, ea este aceea. Şi avea o mare ştiinţă, cînta cîntece d-astea, mai decoltate, pe care nu le cînta în public, le cînta acasă. Erau cîntece formidabil de bine alese, culese de ea.
A fost o fiinţă de mare valoare şi absolut fermecătoare. Însă nu ştiam de povestea cu Celibidache.
– A fost primul lui mare amor…
– El, în tinereţe, se ocupa de jazz. Asta ştiu de la rudele lui.
Eu am comis o mare dobitocie în tinereţe să nu mă duc la Balcic. Mă atrăgea grozav Balcicul şi ştiam cum este dar nu m-am dus dintr-o prostie. Credeam că n-am o anatomie suficient de virilă ca să mă arăt dezbrăcat pe plajă. Era însă o prostie, nu era adevărat.
Şi aşa nu m-am dus. Mă duceam la Sinaia. Însă ştiu că la Balcic era un mic local, avea un nume turcesc, şi Celibidache zdrăngănea la pian acolo în timp ce lumea dansa…
Însă cel mai mult mi-a plăcut filmul făcut de fiul său. Mi-a plăcut enorm! Şi este foarte frumos finalul. După cum arată cum se enervează, cum face, cum vorbeşte, după cum vedem semnele lui de inteligenţă şi amuzante vine, în cele din urmă, finalul. Cum se plimbă el în parcul acela, cu bastonul, era după accident şi mergea greu, şi cum coboară din ce în ce, într-un plan mai umbrit. Şi apare nevastă-sa care-l ia de braţ şi-l conduce mai departe. Mi se par splendide chestiile astea. Îl conduce spre sfîrşit…
Talentul acestui băiat este extraordinar iar filmul este o frumuseţe!
– Asta îmi aminteşte de un fragment din „Adela”, un fragment ce ştiu că vă place foarte mult. Se spune acolo: „În acest moment începu trecutul.”
– Da. Exact! „În acest moment începu trecutul.” De fapt în cazul acesta era „În acest moment începu sfîrşitul.”
– Cum vi se pare „Adela”?
– Eu n-am mai recitit-o de mult dar îmi place enorm. Am citit-o de multe ori. Filmul nu l-am văzut, nu ştiu cum a fost, dar nu-i făceam credit. Nu credeam că se poate face un film foarte bun din romanul acesta. Nu ştiu cum a fost, poate că a fost bun. Dar acela era un film ce trebuia făcut de un regizor ca Wayda sau ca Visconti.
– De ce nu de Mihalkov…
– Sau de Mihalkov, desigur. Şi mai bine!
– Am fost de curînd prin locurile acelea unde se petrece acţiunea romanului…
– La Oglinzi parcă. Ceva de genul acesta. Erau cîteva staţiuni d-astea pe vremuri.
– Azi dispărute mai toate…
– Erau prin secolul trecut. Aveau muzică militară în parc, aveau pavilioane…
– Ştiu că doreaţi să publicaţi la „Humanitas” un volum de amintiri…
– Nu l-am mai continuat. Trebuia să le aranjez dar n-am mai făcut treaba asta. Între timp am ajuns în relaţii destul de reci cu Liiceanu din cauza apelului Societăţii Civile . Am publicat un interviu în care am declarat inept acest text şi catastrofală toată acţiunea. Este o acţiune ce numai anti-Miloşevici nu este… Este cu totul altceva, o acţiune anti-Europa. De fapt se încearcă să se introducă o putere islamică în Europa. Acest UCK este o formaţie teroristă care continuă să acţioneze şi care nu se lasă dezarmată.
A fost o porcărie imensă. Iar ei au fost atît de orbiţi de gargara asta americanoidă… Eu m-am revoltat şi mi s-a părut un lucru foarte grav. Este foarte grav că floarea inteligenţei române, cei mai deştepţi oameni, au semnat acea dobitocie.
– Cum este posibil? Cum de a fost posibil?
– Nu ştiu. Întîi este această iluzie occidentalistă care aş putea s-o înţeleg la nişte oameni mai tineri, care nu cunosc occidentul. Dar cine cunoaşte occidentul şi cine este occidental prin tradiţie şi prin educaţia lui ştie că occidentul nu este un ideal. Şi nu este un lucru de un singur fel, că sunt mai multe occidenturi, că nu este un singur occident. Noi am văzut, în timpul războiului, ce a fost occidentul! Nu ştiu cum de ei nu văd asta…
Sunt oameni inteligenţi domnule, cei mai străluciţi oameni din România , aproape toţi, şi semnează dobitocia aia… Iar eu am spus-o: „Este un text inept!” Eu le fac creditul că o să-şi dea seama de tîmpenia lor. Dar acum le vine greu să recunoască.
– Şi din cauza asta aţi amînat publicarea memoriilor?
– Cu Liiceanu era să mă întîlnesc dar ne-am cam evitat. Eram la Ambasada Franţei, cînd a fost decorat Dan Grigore (şi el unul din semnatari). M-am dus căci eram prieten cu ei. Eu nu m-am certat cu nimeni din semnatarii ăştia. Le-am spus doar părerea mea, că au crezut într-o catastrofă, că este o chestie de o gravitate extremă ceea ce s-a întîmplat şi că au fost orbiţi. Dar asta-i părerea mea.
Unii din ei, de exemplu Doinaş, care şi el a semnat, a avut un dialog cu mine care s-a publicat apoi în revista „Secolul XX”. În dialogul acesta este vorba tocmai de porcăria care se consuma atunci în Kosovo. Iar Doinaş era de aceeaşi părere cu mine.
Pe Patapievici l-am întîlnit tot la Ambasada Franţei. Era supărat că fiul meu, Toader, a scris un articol scurt, apărut în franţuzeşte, în care îi ia în foarte mare băşcălie şi pe Liiceanu şi pe Patapievici. Ceva de genul: „Măi, voi nu vă daţi seama ce tîmpiţi aţi fost?”
– Iată că nu-şi dau seama…
– Nu şi-au dat seama. Dar acum trebuie să realizeze. Dacă sunt atenţi, informaţi şi oneşti trebuie să-şi dea seama că au intrat într-un căcat din care nu pot să iasă.
Este o vorbă a lui La Rouchefoucauld: „Nu există ruşine pe care nu ne stă în putere a o răscumpăra!” Dar trebuie să faci doar un gest. Însă omul care a făcut sau a spus o tîmpenie nu mai revine, se face că nu ştie…
– Ştiu că mai trebuiau să vă apară cîteva cărţi la editura „Dacia” şi la „Polirom”…
– La „Polirom” n-am mai făcut nimic. A fost ceva ciudat. Ei au scos a doua ediţie din cartea mea „Pentru lucrurile cu adevărat importante” şi mi-au dat telefon că vin cu contractul şi cu banii. N-am văzut însă nici contract, nici bani. Nimic! Ceea ce mi se pare curios căci părea o editură serioasă. Plus că, dacă au scos a doua ediţie, înseamnă că au preţuit-o pe prima, că s-a vîndut… deci nu s-au făcut de rîs că m-au publicat. Dar de ce n-au mai făcut contractul şi de ce nu mi-au mai dat banii care mi se cuveneau nu înţeleg. Şi nici nu i-am întrebat…
– Şi acum ce mai publicaţi?
– Apare acum „Politeţea ca armă”, o carte în care am inserat şi interviul din ziarul „Ziua” despre viitorul ortodoxiei (apropos de acţiunea NATO din Serbia). Volumul acesta o să apară curînd. Le-am mai trimis o fotografie şi încă un text de adăugat.
În rest… nu mă prea mai interesează să public…
– Dacă tot veni vorba de cărţile dumneavoastră, spuneaţi odată că varianta franceză a volumului „Minunatele amintiri ale unui ambasador al golanilor” ar fi mai bună…
– Este mult mai bună căci aici nu a fost tradusă foarte bine. Eu am fost foarte leneş, mi-a dat Liiceanu de la Paris versiunea traducerii ca să o văd. Dar mi-a fost lene să stau de ea şi acum văd că a fost tradusă foarte prost. Adevărul este că nici nu eram prea interesat de asta, aveam altele pe cap atunci…
Dar am văzut un lucru foarte important care a fost ratat.
Povesteam eu acolo cum, prin 1949, m-am dus la talcioc să-mi vînd fracul. Ce să mai fac cu el, nu mai aveam ocazia să-l mai port… Şi am pus eu fracul acela pe un gard, pe un fel de zăplaz. O babă, o cotoroanţă, n-a apreciat că am pus ceva pe gard şi a venit cu o prăjină, a împins fracul iar acesta a căzut în praful de pe stradă.
Mi-am adus aminte atunci de un film american de pe vremuri, un film cu Charles Laughton şi Edward Robinson în care era vorba de povestea unui frac. Şi m-a amuzat chestia asta…
Spuneam eu în carte: „habit de soirée”. Sau „habit”, pur şi simplu. Dar asta înseamnă frac, nu înseamnă altceva.
Traducătorul cărţii, neştiind, sau ştiind franţuzeşte aşa cum ştie toată lumea, a tradus mot-a-mot: „costumul de seară”. Însă asta n-are nici un rost, nici nu există aşa ceva. Iar toată comparaţia pe care o făceam, cu fracul, îşi pierde astfel farmecul, nu mai are nici un haz.
Chestia asta m-a dezgustat şi nici n-am mai citit restul…

from: http://fabiananton.blogspot.com/2008/01/zmbete-doar-cine-nu-are-puterea-s-rd.html