Un alt fel de 23 august

Am facut o regula sa nu scriu sambata. Ii spun tentativa mea de-a fi pocait fara legitimatie, iar prin asta nu doresc a ofensa vreun pocait, indiferent de motive e bine (de ce oare?) ca macar o zi pe saptamana sa ma intorc cu spatele catre scris. Ar fi altfel un ciclu metabolic complet. Asa insa intretin iluzia ca e o perpetua prima intalnire cu alti cateva sute dintre voi zi de zi. Deci, buna dimineata (mea). O buna dimineata de 23 august. Cati dintre voi isi aduc aminte ce “inseamna” data asta pentru istoria Romaniei? Am intrebat-o adineauri, de curiozitate, pe nevasta-mea, daca stie ce zi e azi. Ziua Muncii? - se uita ea la mine sugubats, si-apoi o pufneste rasul. Devine serioasa imediat, se uita la mine si vede ca nu mi se pare hazliu, se gandeste o secunda si in cele din urma i se aprinde o luminita: E ziua lui Puiu! Sigur ca da, cum am putut sa uit? Radem impreuna, apoi eu ma intorc la ale mele.

Si dedesubt se deschide obisnuitul abis dinauntru si ecourile intunericului in care traiesc confortabil adeseori, recesurile mintii si amintirile colorate precum fustele tigancilor. Fiecare om are un 23 august al lui. Fiecare om are o amintire infipta in constiinta cu fierul rosu, si e o amintire falsa. Oficial, e “ziua in care romanii proletari au intors armele impotriva invadatorilor nazisti”. Neoficial, e ziua in care regele Mihai a intors decizia maresalului Antonescu, iar Regatul Roman a schimbat tabara. Pare un detaliu, o piesa de decor, o poza mucegaita a unei istorii refabricate de atatea ori. Ce razbunare mai mare a putut avea loc, in anii ce-au urmat, ca ziua de 23 august sa devina “ziua nationala a Romaniei”. Ce ironie mai mare a putut sa prinda contur apoi, intr-o epoca mai tiranica decat a avut vreodata Valahia in toata istoria ei de capul plecat sabia nu-l taie, ca in fiecare an copii, si adolescenti, si “oameni ai muncii” semi-alfabetizati sa fie organizati precum furnicile, cu doar un biscuit si-o sticla de apa cadou de la Stapanire, in arabescuri nesfarsite de Lauda Partidului. Am amputat amintirile sub egida “vremuri de trista amintire”, “pe vremea lui Impuscatu”, “pe vremea lui nea’ Ceasca”. Tovarase Nicolae Ceausescu (rasuna o voce cristalina in minte, abia vizibila din spatele unui microfon, cordelutsa alba, uniforma apretata), tovarasa Elena Ceausescu….noi….elevii batalionului….imaginea televizorului se strica, e un televizor alb negru si e rareori folosit in oricare alta zi a anului mai putin duminica, dar de 23 august e program special cu manifestari in onoarea a 44 de ani de la 1944. Panglici creaza iluzia unui val, tribunele sunt pline ochi, pozele Conducatorului si al Inalt Onoratei Consoarte capata dimensiuni gigantoide atunci cand fiecare bucata de mozaic acopera capul si fiinta a tuturor miilor prinsi in furnicar, dar noua nu ne pasa de la sutele de kilometri distanta, nu ne pasa de dictatura, nu exista in mintea unui copil libertate care sa cuprinda mai mult decat gradina din spatele casei, sau muntele de la Tsalfa in sus. Bucurestiul e atat de departe, a fost dintotdeauna. Trecutul insa acolo, la trei metri de televizor, e falsificat din nou si din nou - aflu ani mai tarziu cand in cele din urma misterul din fotografie e elucidat. Acolo e Tata. La cativa pasi de el, regele Mihai. Da, stim de regele Mihai. Nu stim exact, insa cand, si cum, a fost regele nostru, e o figura fada si conturata caricatural in manualele de istorie. Stim ca regele Mihai a fost insa suficient de important incat sa aiba bani imprimati cu fata lui, oarecum asemanator cu imaginea paterna, zambitoare, intelectual superioara si totusi molcoma a lui Ceausescu pe prima pagina a manualului. Casa mea ascunde un secret ingropat in laitele din casa dinainte. Casa mea ascunde urletul mocnit al Ardealului.

Ochii se inchid, un alt abis al trecutului se deschide, unul mult mai recent. Impotriva tuturor sortilor, a venit si 1989. Impotriva nemerniciei acumulata in om. Impotriva sclaviei ideilor ale carei tentacule inca mai haladuie printre noi si azi, aproape 20 de ani mai tarziu. Iar apoi regele Mihai a reaparut in Romania de aceasta data democratica. Democratizata. Acea Romanie “faimoasa pentru ospitalitatea ei”. Paine si sare. Taranci imbujorate care calaresc visele Zburatorului lui Heliade-Radulescu. Holde manoase. Atunci am avut o sansa sa facem lucrurile altfel. Si nu le-am facut. Familia regala romana a trebuit, atunci si-apoi de-a lungul anilor, sa lupte impotriva umilintelor provocate de vadimi si vacaroi, becali si iliesti, adrieani si adrieni. Si - ironia ironiei - singura voce clara ramasa la inceput dinafara, apoi dinauntru printr-o veritabila schimbare la fata, a fost a principelui Radu (fost Radu Duda) care si-a gasit o cale, un drum, in a fi gardian al memoriei veritabile care inconjoara destinul regelui Mihai, singurul ramas in viata in urma unui conflict care a spulberat Planeta, om care a strans mana si lui Hitler, si lui Churchill, o fantoma insa pe cat de vie pe atat de nedreptatita pana si azi, la un nou, un alt fel de 23 august. A cui ramane ziua de azi? Iar cand deschid presa de azi subiectul favorit e cum a fost maltratat pana la moarte un bebelus de etnie roma. Sau cum “zeci de timisoreni” au iesit in strada pentru un accident provocat de un Ferrari.

O ultima clipire. Cu privirea dinauntru spre in sus, spre ceea ce vine. Viitorul e doar un alt fel de abis al tuturor lucrurilor care s-ar putea, dar totusi doar o minoritate minuscula, incredibil de ingusta, vor fi. Aseara, in drum spre casa, un comentariu optimist: putem sa fim siguri oricand ca ziua de maine va veni, la fel de siguri ca urmeaza un nou inspir si o noua bataie de inima. Si atunci, daca nu putem sa facem nimic sa tinem timpul in loc, sau sa oprim suflul din noi, iar daca sangele continua sa isi faca datoria, nu ne opreste nimic sa speram. Nu ne opreste nimic sa dorim acel ad astra per aspera. Ramane oricand, insa, obligatia morala pentru fiecare din noi, pentru ca toti venim din parinti si bunici traind intr-un popor de regi, nu lichele, sa re-dam istoriei noastre acel fragment frumos pe care l-a reprezentat Monarhia. Si sa ne luam acel 23 august inapoi.

http://andreanum.org/?p=1770