Igor Creţu: „Multe lucruri bune s-ar fi putut face, dacă am fi avut mai multă îndrăzneală”
(Publicat în Stare de urgenţă, nr. 9, ian. 2009)
M-am întîlnit cu traducătorul şi scriitorul Igor Creţu în aprilie 2004, pentru a-l ruga să-şi împărtăşească amintirile despre viaţa literară din Moldova sovietică în anii 1940-50, despre raportul de forţă adesea covîrşitor pe care scriitorii moldoveni l-au avut cu autorităţile de atunci, despre negocierile şi compromisurile pe care aceştia le-au făcut cu organele de partid şi de securitate şi cu propria lor conştiinţă. Deşi m-a tratat cu multă bunăvoinţă, I. Creţu n-a acceptat să înregistrez interviul. Am luat deci note cu o osîrdie studenţească. Vă propun spre lectură „stenograma” acestei convorbiri (reconstituită post factum), pe care o cred un document esenţial pentru a înţelege istoria încă recentă a intelectualilor moldoveni.
În 1946 am intrat la universitate într-o grupă cu Ion Osadcenco, Baca Deleanu, Alexei Marinat, Kramerman (un evreu care ulterior a emigrat în Occident şi a fost chiar prezentator
Cînd am revenit
Cînd am început să lucrez la editură, imediat după facultate, m-a oprit într-o zi Darienco[2] şi mi-a propus să-i fiu redactor la o culegere de poezii, pe care tocmai o scrisese. Vă închipuiţi ce era acolo... Toate clişeele şi toate imaginile cele mai răsuflate. Ca şi în alte poezii scrise la noi la acea vreme, poeziile lui Darienco reprezentau o realitate artificială, pe care poeţii moldoveni şi-o imaginau, inspiraţi de partid. Dar cel mai groaznic lucru în acele poezii era limba. A trebuit să şlefuiesc destul de mult pentru a le da o formă cît de cît acceptabilă. Îmi făceam foarte multe griji. Mi se părea că n-o să treacă, că am lucrat prost. Dar, iată încă un lucru ciudat, un redactor mai în vîrstă, David Bronştein, mi-a strîns călduros mîna şi m-a felicitat, mi-a zis că am făcut o treabă foarte bună şi apoi m-a întrebat cum am reuşit să fac asemenea lucru. Am înţeles că mulţi dintre colegii mei mă invidiau. Darienco a rămas foarte mulţumit de lucrul meu. E şi lesne de înţeles, pentru că eu i-am „prelucrat” textele în fundament la nivel de formă, de limbaj. De fapt, scriitorii transnistreni acceptau să le redactăm noi poeziile – eu, Cosmescu, Busuioc, Levit - şi să le „traducem” scrierile într-o limbă mai bogată, mai expresivă. În ciuda limbii care circula pe atunci în Moldova după modelul gramaticii lui I. D. Ceban[3], noi, cei veniţi după război cu studii în licee româneşti, lucram, prin fiecare redactare pe care o făceam, prin fiecare cuvînţel, undeva şi cu complicitatea scriitorilor mai în vîrstă (mai ales Bucov), la transformarea „limbii moldoveneşti” într-o limbă română care nu-şi spunea pe nume. Din scriitorii mai vechi, Bucov a avut cel mai mare curaj să lupte pentru reabilitarea limbii noastre şi chiar a încercat să restabilească alfabetul latin. Ceilalţi s-au conformat liniei de partid, el însă nu; s-a zbătut peste tot pentru a repune în drept limba română, căreia pe atunci i se zicea moldovenească. Bucov a respectat linia de partid în toate celelalte privinţe, dar în ceea ce priveşte limba el a rămas pe principii ferme. La un congres al scriitorilor din România, el a spus chiar că limba moldovenească şi limba română sînt identice. Nici un alt scriitor n-a avut curajul să spună public acest lucru, nici atunci nici mai tîrziu.
Cei care vor spune că erau eroi pe vremea aceea, mint cu desăvîrşire. N-am avut eroi, n-a existat la noi disidenţă, ca în Rusia sau în alte republici. Toată „rezistenţa” noastră faţă de regimul sovietic era o rezistenţă cu caracter naţional, concentrată mai ales pe limbă, tradiţie culturală. Această rezistenţă se făcea fără declaraţii, fără bătăi de pumni în piept, ci doar printr-o complicitate discretă a scriitorilor, a redactorilor, a traducătorilor. Vă dau un exemplu în acest sens, un caz care a fost de multe ori interpretat deformat: romanul lui Sadoveanu Mitrea Cocor. Acesta a fost singurul roman al lui Sadoveanu care, fiind scris după
Atunci scriitorii s-au împărţit în două tabere: unii spuneau că îl public pe Sadoveanu în româneşte, alţii, cu viziuni mai deschise (printre care mă consideram şi eu), mă condamnau pe ascuns că l-aş fi tradus pe Sadoveanu. Dar nici unul din ei n-a citit „traducerea” cu pricina. Într-o bună zi eram la editură şi am ridicat întîmplător receptorul. Am auzit o convorbire între Bucov şi Cosmescu (ultimul lucra atunci cu mine la editură) în care era vorba despre mine. Nu am obişnuinţa să ascult convorbirile altora, dar pentru că mă viza pe mine direct, am ascultat pînă la capăt. Cosmescu îi spunea lui Bucov că a făcut rost de două exemplare ale romanului Mitrea Cocor tradus de mine în moldoveneşte şi se înţelegeau cum să i le transmită lui Sadoveanu. Bucov trebuia să meargă
Mi-aduc aminte cum la facultate Varticean ne demonstra teoria lui despre caracterul slav al limbii şi al poporului moldovenesc. El desena un dreptunghi pe verticală, îl tăia pe diagonală cu o bară şi spunea că limba noastră a fost latină la începuturi, dar cu timpul, sub influenţa factorului slav, s-a transformat într-o limbă slavă, arătîndu-ne pe desenul său partea lărgită care treptat se îngusta în jos.
În anul 1956, cu ocazia unei aniversări a lui Sadoveanu, am fost invitat să mai traduc o dată cartea lui Sadoveanu. M-au întrebat dacă am păstrat varianta cărţii din prima dată. Am zis că am păstrat-o, dar că nu mai vreau să mă apuc de această carte, care şi aşa mi-a făcut destule neplăceri. M-au asigurat însă că nu va apărea ca tradusă. Şi atunci m-am lăsat convins. Din această versiune am scos însă totul ce a fost modificat totuşi în prima variantă: am restabilit toate perfectele simple, toate expresiile curat româneşti şi am dat-o la tipar. Fără ştirea mea, cei de la tipografie au scris pe prima pagină „din româneşte”. Mi-a fost foarte ciudă, dar cel puţin numele meu nu a apărut nicăieri în calitate de traducător. În ciuda acestei inscripţii, pot să zic că s-a făcut o treabă bună. Şi nu este singura pe care am făcut-o în acest sens.
În 1955 am fost responsabil (atunci se spunea „răspunzător”) de ediţie la cartea lui Alexei Mateevici. Ştiţi că în perioada sovietică Limba noastră apărea cenzurată de ultima strofă, unde este vorba de „hram” [îmi recită întreaga strofă]. Şi atunci a trecut aşa, cu acordul tacit între directorul editurii, ceilalţi lectori şi mine; a fost singura ediţie unde Limba noastră a apărut în întregime. După aceasta, din toate ediţiile lui Mateevici se tăia ultima strofă. Datorită acestei ediţii îngrijite de mine, mulţi cititori ai lui Mateevici au putut să se bucure de Limba noastră în versiune integrală. Acum însă, ca şi atunci, nimeni nu şi-a amintit de acest merit al meu, pentru vremea aceea destul de însemnat şi care nu a fost singurul. (...)
Tot la începutul anilor 1950, cînd lucram la editură, am fost implicat fără să vreau într-un scandal care a avut un răsunet destul de mare printre scriitori, dar şi în instanţele superioare. Ion Canna a fost învinuit că a plagiat de la un autor rus (K. Sedîh). Canna, împreună cu traducătorul său de
Îmi pare foarte rău că acum cei care pe vremuri erau generaţia tinerilor scriitori au uitat cu desăvîrşire de mine şi de rolul pe care l-am avut în formarea lor literară. Druţă, Vangheli, Vasile Vasilache, dar şi poeţii Condrea, Grigore Vieru, Matcovschi, toţi treceau pe la mine şi-mi lăsau manuscrisele. Eu le citeam şi deşi făceam manuscrisele roşii de însemnări şi corectări, nu-i descurajam. Dimpotrivă, le puneam în valoare meritul, talentul, iar apoi le spuneam obiecţiile. Şi cu aceste observaţii, scriitorii începători puteau să-şi scrie operele de valoare. Druţă de exemplu nu a debutat dintr-o dată cu Frunze de dor. La început a scris multe povestioare despre colhozuri, tractorişti. Scria exact în maniera în care era învăţat de partid. La fel şi Vasilache şi ceilalţi. Iar eu îi învăţam, cu răbdare şi cu tact, că o adevărată literatură nu are prea multe în comun cu ideologia şi că trebuie să-şi curăţe talentul de această ideologie în care ei au crezut din capul locului. La început făceam aceste consultaţii
Despre acestea pot să-ţi spun multe, dar ceea ce se petrecea acolo sus nu ştiu, pentru că aproape nimic din ce se întîmpla acolo nu ajungea la noi. Noi puteam doar să facem presupuneri şi speculaţii. De fapt atunci existau două lumi care foarte rar se întrepătrundeau: lumea de sus, cea a Comitetului central, a KGB-ului şi a celorlalte organisme de stat, şi lumea noastră, a scriitorilor de rînd. Aceasta din urmă se împărţea şi ea pe cîteva paliere. Erau scriitorii mai în vîrstă: Bucov, Lupan, Delanu, Istru, Meniuc, sau din partea transnistrenilor Canna, Corneanu, I. D. Ceban. Apoi veneau cei din generaţia mea, cei care au venit după război: eu, Cosmescu, Busuioc, Levit... Şi în sfîrşit veneau scriitorii tineri pe atunci: Druţă, Ion C. Cobanu, Vasilache, Zadnipru, Vieru, Malarciuc. Scriitorii aceştia tineri, spre deosebire de cei vîrstnici şi noi, erau în întregime crescuţi în mediul acesta sovietic, au învăţat în şcoală sovietică, au văzut de la bun început colhozuri, au fost familiarizaţi de la bun început cu lozincile acestea comuniste, pe scurt: au crescut în lumea sovietică pe care noi nu am cunoscut-o nici pe departe înainte. Noi făcusem liceu românesc, armată românească, am crescut în valorile, în cultura şi în limba românească. În plus, am fost cumva forţaţi de circumstanţe să le îmbrăţişăm pe astea noi, sovietice, moldoveneşti. De aceea, noi n-am putut fi cu adevărat sinceri atunci cînd trebuia să facem literatură sovietică. La un moment dat, pe cînd terminam universitatea, m-am întrebat: oare chiar nu sînt în stare să scriu poezii ca ei? Şi am scris şi eu despre colhozuri, despre muncitorii care se duc vesel în grup la muncă, pentru a sluji ţării şi partidului, despre Moldova mîndră etc. Dar după vreo două luni de asemenea încercări, care mi-au fost publicate imediat de altfel, am avut un fel de intoxicaţie. Şi de atunci n-am mai putut scrie deloc. Pe cînd scriitorii tineri, venind cu toţii de la ţară, au fost în întregime produsul acestui regim sovietic. Ei au fost promovaţi stăruitor de acest regim, li s-au dat de toate – undeva au fost poate prea răsfăţaţi -, în schimbul de a scrie ceea ce li se recomanda de sus. Şi ei desigur că au făcut-o fără rezerve, pentru că altceva, altă literatură şi alte valori nu ştiau. Între aceste două lumi – cea a scriitorilor şi cea a conducerii – aproape că nu existau punţi de trecere. Deşi unii dintre scriitori ajungeau să circule de ambele părţi, cei mai mulţi rămîneau de o parte sau de alta. De fapt, mulţi din nivelul acesta de jos foloseau nivelul de sus (puterea) pentru a nimici nişte duşmani. Astfel, puterea servea deseori la înlăturarea adversarilor, acolo jos. Şi acest lucru a avut desigur un efect negativ asupra scriitorilor.
Cimpoi spunea că eu n-am scris literatură pentru că n-am putut să scriu literatura care mi se cerea, preferînd să mă retrag în traducere, în munca de redactor, dar nu este pe deplin adevărat, pentru că au existat scriitori care au scris şi literatură pentru partid, dar au făcut şi literatură adevărată. Eu de fapt, am scris şi pentru mine, aveam pline sertarele de poezii, proze nepublicate. Mihail Dolgan a şi publicat acum vreo doi ani un volum cu versuri inedite de scriitorii moldoveni din perioada sovietică. Şi el începe cu mine în acest volum, mi-a publicat cîteva poezii pe care eu nu le-am editat la timpul lor. În una pornesc de la o imagine, cea a pistolului. Nu toţi au înţeles-o, deşi metafora era cît se poate de clară. Unul mă întreba chiar dacă nu am cumva un pistol acasă. L-am lăsat în pace să înţeleagă ce vrea. Eu de fapt am scris această poezie pentru apropiaţii mei, şi pentru fiecare din ei făcusem o versiune diferită. Pentru soţie o făcusem într-un fel, pentru un prieten o făceam în alt fel, pentru celălalt în al treilea fel, şi în fiecare schimbam cîte un cuvînt - două.
Nu s-a prea făcut în general literatură la noi după căderea regimului sovietic. De ce? Mai întîi, pentru că s-a încetat să se finanţeze literatura. Or nu poţi scrie opere de valoare în condiţiile în care nu ai cu ce trăi. Apoi, această libertate a dezbinat foarte mult lumea scriitorilor; scriitorii au încetat să se mai întîlnească, să-şi recite unul altuia versurile, să-şi citească unul altuia prozele. Nu există un schimb adevărat de idei, de experienţe. Ne aflăm acum într-o mare criză a literaturii noastre şi, sincer să fiu, nu ştiu cînd vom ieşi din ea. Şi nu că nu am avea oameni talentaţi, aşa cum cred unii. Dimpotrivă, avem foarte mulţi şi valoroşi oameni de cultură. Dar ei trebuie valorificaţi, stimulaţi.
[1] Traducere din rusă: „Ce ai spus? Te împotriveşti deciziei Comisiei de stat? Ei bine, atunci scrie aici cu mîna ta că nu eşti de acord cu decizia Comisiei de stat.”
[2] Petrea Darienco, poet moldovean de origine transnistreană.
http://petrunegura.blogspot.com/2009/01/igor-creu-multe-lucruri-bune-s-ar-fi.html
Adaugă un comentariu