Răscoala chinejilor timoceni-vidiineni de la 22 iunie 1560
Dacia Aureliană
Revista românilor din Timoc
Puţini s-au încumetat să scrie câte o istorie adevărată despre poporul lor ori altul. Asta pentru că democraţia n-a pătruns în straturile sociale şi politice în lumea de sus care ne conduce şi lumea de jos amărâtă, săracă, nu e băgată în seamă şi este fără viitor.
Toate relele pe care le pătimim vin din aceea că nu ne cunoaştem pe noi înşine şi nici nu-i cunoaştem pe vecinii noştri. Cheia rezolvării acestui mister stă în cunoaşterea în primul rând a propriei istorii şi a istoriei poporului învecinat. Prin urmare, nici noi nu cunoaştem istoria poporului bulgar şi sau sârb şi nici bulgarii şi sârbii nu cunosc istoria noastră. Drept urmare, unii cred că existenţa românilor (rumânilor), precum şi a aromânilor din Balcani, începe abia acum pe aceste teritorii, ori de vreo 100 şi ceva de ani. Unii sunt convinşi că noi, românii timoceni n-avem istorie. De aceea după era comunistă ne-au rebotezat denumirea de români sau rumâni cu cea de vlahi, sperând că suntem o naţiune lăuntrică de locuitori care nu avem Ţară-Mumă, aşa cum au toate popoarele, care să ne protejeze şi ajute spre a ne dobândi dreptul la identitate şi recunoaşterea ca minoritate naţională, aşa cum sunt bulgarii, sârbii, ucrainienii, turcii, grecii, ungurii în România, care nu numai că au în Parlament fiecare câte un deputat numit, dar deasemeni au şcoli şi biserici de stat, televiziune în limba lor maternă, plătite de statul român şi aprox. 200 000 € pe an buget propriu. Ei se pot dezvolta în mod liber şi democratic, într-o ţară demnă care i-a ajutat pe fraţii bulgari din cele mai vechi timpuri.
Noi românii porecliţi de slavi „vlahi”, atât în nordul cât şi în sudul Dunării, avem o istorie adânc înfiptă în timpuri de mii de ani, şi aceasta nu se poate schimba cum ar dori politrucii de la Belgrad sau Sofia.
În nordul Dunării a fost la început Dacia Felix, apoi Dacia Traiană, iar mai târziu Valahia sau Vlaşka, denumire dată de străini, pe când denumirea dată de populaţia pământeană era Ţara Rumânească.
Cu cât trece timpul, mulţi xenofobi din dreapta Dunării socotesc că românii sau vlahii sunt un popor tolerat, nu băştinaş şi de aceea refuză să li se recunoască drepturile culturale, şcolare religioase, politice, economice, etc..
Toate aceste greşeli ori neputinţe vin din aceea că nu ne cunoaştem sau nu vrem să ne cunoaştem adevărata istorie. Însă nu „vremea este sub om” ci „omul este sub vremi” zicea Miron Costin şi „nu aduce anul ce aduce ceasul”.
Prin urmare, soarta românilor din sudul Dunării, din Bulgaria, Serbia sau alte ţări, nu mai este o „chestiune internă”, încât să poată fi trataţi ca nişte cetăţeni (podainici) de mâna a doua, căzuţi în robie şi ţinuţi în carantină de regimurile autoritare şi comuniste de sute de ani ca să-şi piardă identitatea, să se contopească în slavi.
Singurul regim politic care a arătat bunăvoinţă şi milă faţă de neamul nostru românesc în Bulgaria a fost Alexandar Stamboliski, care a avut un sfârşit îngrozitor numai pentru că semnase un pact de înţelegere cu primul-ministru al Serbiei, Croaţiei şi Sloveniei, la Niş, Nicola Paşici, prin 1923 (şi acesta bulgar din Veliki Izvor de pe Timoc).
Tatăl meu a fost soldat în armata bulgară, regimentul III infanterie din Vidin şi a luptat pe zidurile cetăţii Adrianopole în cadrul armatei bulgăreşti, ne povestea că atunci, prin sate circulau propangandişti şi deputaţi, unul dintre ei era viitorul ministru al învăţământului Otacearski, care cerea românilor timoceni să voteze cu partidul lui Stanboliski dacă vor să fie recunoscuţi ca minoritate naţională, ca români, să se bucure de şcoli de stat în toate satele din „Cornul de Aur” al Timocului şi valea Dunării, vreo 77 de sate la număr.
Poate că acest lucru se întâmpla pentru că în acele vremuri poporul bulgar nutrea admiraţie faţă de România pe care o mai numeau şi Vlaşka sau Valahia, deoarece soldaţii români sau vlahi împreună cu ruşii, i-au eliberat din robia turcească în bătălia de la 1877-1878.
Bulgarii nu uitaseră că toţi revoluţionarii lor nu s-au adăpostit în timpul ocupaţiei turceşti în Serbia, Grecia ori Rusia, ci şi-au găsit ospitalitate în nordul Dunării în Valahia sau România la Bucureşti şi Ploieşti. Aici s-au instruit revoluţionarii bulgari Vasil Levski, Rakovski, Cristo Botev şi alţii; presa bulgară avea vreo 19 tipografii la Bucureşti, Ploieşti şi alte oraşe, unde se publicau mai multe ziare şi reviste.
De asemenea, populaţia bulgărească din jurul Bucureştiului şi cea din Banat era tratată în mod civilizat având şcoli şi biserici în limba bulgară, întreţinute de către statul român. De aici de la Bucureşti la 1876 pornea poetul Cristo Botev cu cei 200 de patrioţi bulgari, care au sechestrat vaporul austriac Radetzky şi au coborât la Kozlodui pentru a elibera Bulgaria.
Rakovski era un mare patriot bulgar, în scrierile sale spunea că: ”România poate fi asemuită ca o ţară liberă pentru minorităţi libere, ce se poate apropia de civilizaţia Elveţiei”. Aşa era oglindită România înainte de 1877, situaţia a rămas neschimbată mai bine de 122 de ani; erau asigurate drepturile minorităţii bulgare din jurul Bucureştiului, şi din Banat, încât fraţii vecinilor noştri de la miazăzi de Dunăre erau atât de înaintaţi în cultură, că pe la 1877 aveau teatru în Bucureşti, pe lângă şcoli, licee şi biserici în limba lor, la ale căror repezentaţii venea chiar regele României, Carol I, dându-le minoritarilor bulgari bani şi privilegii ca să se dezvolte în libertate deplină.
Regele Carol I ajunsese atât de popular în Bulgaria, nu numai pentru că el comandase armata a II-a a României şi eliberase fortăreaţa de la Plevna, Griviţa, precum şi Vidin, dar mai fusese propus de către politicienii bulgari să accepte să fie şi regele Bulgariei, un fel de uniune personală a două ţări vecine şi prietene. Aceasta, pentru că în timp ce Rusia îl propunea rege sau ţar pe generalul Dundukov, marea majoritate a poporului bulgar refuza propunerea Rusiei întrucât aceasta înţelegea că Bulgaria după eliberare, să devină o gubernie rusească,.
Până la urmă s-a acceptat un rege din dinastia germană Saxa de Koburg.
Puţine sunt popoarele învecinate din aria balcanică, care să se fi înţeles mai bine şi dincolo de unele excepţii să fi dat dovadă de loialitate şi preţuire, aşa cum sunt neamul bulgar şi neamul românesc.
Până şi din zorile istoriei, puţin după venirea poporului bulgar din răsărit, la Vidin apar cneji sau principi de neam românovlah cum a fost voievodul Glad sau Vlad, acesta trece în Banat şi în Crişana, poartă lupte cu regele Arpad al Ungriei şi stăpâneşte provincii româneşti cu urmaşul său Achtum botezat în sec. al X-lea la Vidin sau Dii, după legea grecilor, care avea ţara până la Mureş şi mai departe şi care este pomenit că avea 7 soţii.
La Vidin sau Dii, cum îi spun românii, încă din primele secole după atestarea bulgarilor şi românilor în istorie, stăpânea ţarul Stratimir al Bulgariei de răsărit, căsătorit cu Ana sora voievodului român Vlaicu Vodă, care este chemat de către locuitorii de dincolo de Dunăre, să vină cu oastea să-i apere de turci.
Principesa Ana are meritul că a scris prima carte bulgărească „Cronica Vidinului” (Vidinskijat Zbornik), publicată la anul 1360.
Românii şi bulgarii au mai avut încleştări dar nu între ei, ci cu sârbii. Aceasta pentru că ţarul Duşan al sârbilor, având o cavalerie puternică, cuceri aproape toată Grecia şi se proclamă „ţar al sârbilor şi grecilor”. Îngâmfat de atâtea biruinţe şi dornic să ocupe cât mai multe ţări, la 1330 atacă Bulgaria. Atunci ţarul Mihail ceru ajutor din partea lui Basarab I, voievodul Ţării Româneşti sau Valahiei. Bătălia s-a dat la Velbujd (Kustendil), unde spre nenorocul ţarului Mihai, cade de pe cal în timpul luptelor şi i se taie capul de sârbii, astfel aliaţii bulgari şi români pierd bătălia.
Documentele occidentale şi de la Roma din vremea aceea, îl numesc pe Basarab I ”princippo di Bulgariae infidele” (principele Bulgariei neloiale).
Începând cu anul 1389 Serbia dispare de pe harta Europei, după bătălia de la Kosovo – Câmpia Mierlei. Bulgaria are şi ea aceeaşi soartă; turcii o ocupă la anul 1393. Urmează o perioadă de aproape 500 de ani de robie turcească la ambele ţări.
În Balcani rămăseseră două ţări neocupate de turci şi anume, Valahia sau Ţara Românească şi Moldova. În timp ce provincia care avea capitala Vidin sau Dii devine sub turci Sangiacul Vidinului şi un timp este provincie condusă de cneji sau principi de sânge şi limbă românovlahă până la anul 1833, când dispare mica ţărişoară Margina, care avea capitala la Nigotin (Dinastia Karapancea şi Crăciun).
Pe atunci, Sangiacul Vidinului se întindea până la Niş şi Belgrad. S-a scris şi o carte despre aceşti vlahi sau români, după documentele turceşti, care s-au publicat la Sofia în anul 1973 de către istoricul sârb Desanka Bojanic Lucacs, sub titlul „Vidin I Vidinskijat Sangiak, prez XV-XVI vek”.
În această perioadă românii din dreapta şi stânga Timocului până spre Morava şi spre Niş, erau foarte numeroşi, statistica turcească găsea pentru anul 1560 vreo 498 de sate româneşti, 50 cătune şi un oraş Vidin, 18 moşii turceşti şi 21 de mănăstiri româneşti zidite de către domnitorii din Ţara Românească sau Vlaşka, care sătpâneau şi Podunavia (Margina).
Mai mulţi domnitori români au zidit biserici în dreapta Dunării, unul dintre ei este Matei Basarab care construieşte în mijlocul Vidinului sau Dii „Biserica Îngropată”, Sf. Paraschiva, ce se poate vedea şi azi.
Dar cel mai însemnat lucru de ştiut pentru noi este faptul că sultanii turci i-au recunoscut numai pe vlahi sau români cu provincii autonome, ba chiar şi pe aromânii din Macedonia. Pe cei din Sangiacul Vidinului i-au scutit prin legea „filurgiei” de dări pentru vite. Însă, la anul 1560 la 22 iunie, documentele turceşti pomenesc o răscoală a chinejilor (primari) românovlahi timoceni, care erau atunci în număr de 500-600. Despre „răscoala chinejilor”, se spune că toţi primarii au mers la Firuz Paşa de la Dii şi au protestat că nu li se recunoaşte „legea filurgiei”, şi aşa chinejii vlahi şi-au manifestat furia, omorându-l pe unul din partea lor, în faţa lui Firuz Paşa, pentru că se dăduse de partea turcilor.
Turcii nu s-au răzbunat împotriva rumânilor din Timoc pentru că, de fapt localnicii, oamenii pământului cereau respectarea unei legi dată de sultani, care s-a aplicat cu mulţi ani înainte. Istoria sârbilor, bulgarilor şi chiar a românilor nu pomeneşte această răscoală, poate nu cu intenţie, că nu le place de români istoricilor slavi, ci poate şi din alte motive.
Dacă ne gândim la sec. XII, tot din aceste locuri „ale Timoceaniei”, împăratul grec al Constantinopolului (Ţarigradului) a dizlocat o parte din această provincie şi a mutat-o la Nord de Salonic lângă Marea Egee, devenind al III-lea dialect al limbii române, mauro-vlahii.
După acest eveniment au urmat răscoalele păstorilor vlahi sau „rumâni” (de la 1186), care au luptat împotriva grecilor, şi i-au bătut, apoi împreună cu bulgarii au întemeiat „Imperiul Româno-bulgar”.
Din toate aceste exemple se vede că, prin sec. X – XI – XII – XV, românii din sudul Dunării, de pe pânzele râului Timoc şi Ogost n-au fost nişte sclavi ai bizantinilor, cărora le plăteau o dare, şi de multe ori şi-au hotărât singuri soarta. Simţul de revoluţionari a scăzut cu timpul la aceşti români, prin venirea turcilor, încât pe teritoriile locuite de români sau vlahi au venit din Asia sârbii şi bulgarii, nu ca războinici şi ocupanţi ci ca popor tolerat colonişti care a cerut să-i fie îngăduit să locuiască împreună cu vlahii şi grecii din Balcani; lucru realizat cu atâta îndemănare, încât cei care au venit peste români sau vlahi, şi mai puţin peste greci, au devenit stăpâni, iar stăpânii au devenit slugi sau prizonieri pe viaţă la slavii din miazăzi.
La 1848 situaţia Bulgarilor era critică, grecii izbutiseră să asimileze populaţia bulgară, s-o grecizeze, încât la bulgari dispăruse cu totul sentimentul naţional. Cărturarul bulgar Marin Drinov scria că „bulgarii sunt o gloată, n-au simţ bulgăresc, dezorientaţi şi uşor de manipulat” încât n-ajungeau nici simpli funcţionari în ţara lor, dacă exista un post de administrator se ocupa de către un grec, dar un bulgar nu era băgat în seamă. De aceea exarhul Scolerski al bisericii bulgăreşti ajunsese la înţelegere cu Vaticanul ca întregul popor bulgăresc să treacă la catolicism, renunţând la ortodoxie, care, de fapt li se impusese bulgarilor, peste religia catolică.
Mulţi dintre noi, şi mai ales dintre slavii din Sud nu ştiu că poporul român sau vlah din sudul Dunării n-a fost adormit aşa cum obişnuiesc să creadă vecinii noştri că sunt azi şi de aceea îi manipulează ca să ducă jugul greu în războaie, plătind impozite şi alte obligaţii. Această decădere politică morală şi juridică a fost impusă românilor prin forţă, intimidare, ameninţare şi teroare.
La anul 1218 păstorii români din munţii Haemus sau Balcani s-au răsculat împotriva împăratului bizantin sau grec Isak Angelos pentru că le mărise darea pentru vite, adică tot filurgia, şi nemaiputând răbda, şi-au făcut dreptate singuri, izbutind uniţi să-i bată pe greci şi să-şi facă o împărăţie numită „Rex Blachorum et Bulgarorum” având în frunte fraţii Petru şi Asan care a supravieţuit până la 1280, când, regele Uroş al Serbiei atacă imperiul româno-bulgar care avea capitala la Târnovo şi-l bate pe împăratul românovlah Ioan Asan al III-lea ce moare în bătălie, omorât de sârbi şi astfel dispare imperiul româno bulgar. Din aceste exemple se vede că în istoria românilor şi bulgarilor din nordul sau din sudul Dunării, au fost de câteva ori alianţe şi participări la războaie comune împotriva sârbilor. Pentru că dacă n-ar fi fost sârbii şi obsesia lor pentru expansiune teritorială de la vecini n-ar fi dispărut imperiul româno-bulgar. Deşi acest mic imperiu care-i cuprindea pe aromâni şi pe timoceni nu le făcea nici un rău, ei nici nu cunoşteau, nici nu văzuseră teritoriile din ţările locuite de românovlahi şi de bulgari.
Europenii, de fapt ar trebui să le mulţumească sârbilor pentru că, ocupând Grecia, ţarul Duşan pe la anul 1350 şi proclamându-se „Car Srba I Grca”, izbutesc să-i sperie pe greci că vor ajunge sclavii sârbilor şi de aceea, grecii apelează la protecţia împărăţiei turceşti, care vine în Europa pentru prima dată să-i scape pe greci de sârbi şi drept consecinţă, în curând, Serbia va dispare ca stat şi chiar Bulgaria, pentru că, o mare parte din teritoriile locuite de români şi slavi, au stat sub vasalitate turcească, aproape 500 de ani, şi asta datorită lipsei de discernământ, la un sârb ca ţarul Duşan, care n-a avut puterea să prevadă consecinţele intrării turcilor în Europa. Parcă a fost un făcut ca sârbii să-i aducă pe turci în Europa, pentru că trebuia să se ispăşeacă un belstem căzut pe capul sârbilor, în primul rând, ca timp de 500 de ani să cadă robi turcului. Ne mai referim la o bătălie crucială de la 1453, adică la căderea Constantinopolului când sultanul Murat nu izbutea să cucerească redutele de pe zidurile Constantinopolului numite de ei Ţarigrad – oraşul împăraţilor. Poziţia centrală a redutei creştine în frunte cu împăratul Constantin era cea mai rezistentă şi toate atacurile care au fost date să spargă zidurile din faţa împăratului creştin au fost respinse de greci şi aliaţii lor genovezi şi alţii. Însă atacul principal l-a dat Ştepan Iacşici cu 15 000 cavaleri sârbi şi ei izbutesc să cucerească redutele împăratului, să-l ucidă pe împărat, şi astfel să cadă Constantinopolul, care de fapt deschide poarta intrării turcilor în Europa. Puţini îşi amintesc despre acest eveniment.
Însă, important este că armta de cavalerie sârbească venea de la un popor înrobit de turci, deci sârbii, în cazul de faţă, ca şi în alte cazuri, au luptat de partea turcilor în speranţa că vor fi lăsaţi să trăiască liberi în ţara lor mică numită Serbia.
Istoria sârbilor este puţin cunoscută, dacă nu chiar deloc de vecini, însă eu cred că nici sârbii nu-şi cunosc istoria pentru ca să tragă învăţăminte şi să nu compromită nici poporul, nici statul sârbesc.
După aparenţele create de conducătorii sârbi, de pildă, de regele numit cralj Milan la 1876, când nici nu avea armată închegată, şi abia primise din Rusia vreo 800 de căruţe de arme, fiind transportate peste România şi transbordate dincolo de Dunăre din Gruia de la Mehedinţi. Prilej cu care a fost ameninţată România cu invazia de către Turcia şi totuşi i-a lăsat pe sârbi să transporte armele prin România. Deşi avea aceste arme, regele Milan a suferit o înfrângere în bătălia de pe Timoc, când el a atacat armata turcească din Sandjacu Vidinului şi al Nişului. Probuşirea Serbiei în această bătălie în care erau aliaţi şi ruşii, a fost atât de mare, încât turcii au vrut să desfiinţeze Serbia pentru a doua oară, iar dacă Anglia nu se opunea, Serbia era din nou desfiinţată.
Nu ştim şi nici nu putem bănui dacă în locul României ar fi fost Serbia, ar fi fost în stare să-şi rişte suveranitatea şi independenţa pentru o prietenie atât de fragilă, pe care a oferit-o ţara vecină.
Tot un gest de supravieţuire a avut loc după bătălia de la Malajniţa 1807 şi Negotin 1813, când înfrângerea sârbilor era aşa de puternică, încât însuşi Karagheorghe, capul revoluţiei sârbeşti s-a speriat şi dorea să-i ceară, ţarului Alexandru al III-lea ajutor, pentru ca Austro-Ungaria să permită tranzitul sârbilor, care voiau să evacueze Serbia şi să se mute în Rusia de unde au venit strămoşii lor. Rusia a intervenit, dar Austria a respins cererea, şi numai o parte din sârbi au izbutit să treacă clandestin prin ţările traversate şi să întemeieze pe locul lor vechi de odinioară o ţară cu acelaşi nume, numită „Novaja Srbija” (Noua Serbie), care există şi azi ca ţară în Rusia.
Prin urmare, sârbii sunt un popor mic, sunt un popor sărac, însă sunt un popor demn, care nu se lasă înjosiţi, chiar dacă le dispare ţara, numai orgoliile de naţie puternică şi mare să le fie recunoscute.
Lucrul acesta l-a făcut un muntenegrean Slobodan Miloşevici pentru că numele său „Slobodan” să rămână pe vecie în memoria poporului sârb ca „eliberator”; deci el vroia să dovedească poporului sârb, că poartă numele de slobod adică liber şi că acest nume se confundă cu lupta pentru eliberarea Serbiei, dar de cine, nu ştim, încât, de multe ori ne întrebăm dacă liderii politici din ţara vecină n-au nişte consilieri care să-i înveţe cum să se poarte. Însă aceasta ar fi dorinţa, căci de la dorinţă până la fapte, e drum lung, imprevizibil şi de cele mai multe ori a dus Serbia la desfiinţare, învinsă în mai multe războaie cu un popor dezorientat şi greu de administrat, lucru ce se vede şi azi.
Cu permisiunea cititorilor, ne-am îngăduit să facem această incursiune, transmiţând un mesaj celor interesaţi pentru a se şti că aria balcanică este locuită de români şi aromâni, iar cei care persecută pe fraţii noştri din Timoc şi Macedonia să înţeleagă că strămoşii noştri n-au fost mămăligari atât de mari şi adormiţi cum ne socot ei, încât pot continua crima discriminării în ochii Europei, fără vreo răspundere. Numai atât să se ia în consideraţie, că acest popor umilit şi batjocorit de vecinii lor, este singurul din Europa, care prin sânge şi sabie s-a eliberat de comunism, în celelalte ţări dacă a murit vreo persoană.
Aşa este românul sau vlahul, un imprevizibil, după cum spune însuşi poetul, George Coşbuc aşa cum scrie în poezia de mai jos:
„Noi vrem pământ”
Noi vrem pământ!
Flămând şi gol, făr-adăpost,
Mi-ai pus pe umeri cât ai vrut,
Şi m-ai scuipat şi m-ai bătut
Şi câine eu ţi-am fost!
Ciocoi pribeag, adus de vânt,
De ai cu iadul legământ
Să-ţi fim toţi câini, loveşte-n noi!
Răbdăm poveri, răbdăm nevoi
Şi ham de cai, şi jug de boi
Dar vrem pământ!
O coajă de mălai de ieri
De-o vezi la noi tu ne-o apuci.
Băieţii tu-n război ni-i duci,
Pe fete ni le ceri.
Înjuri ce-avem noi drag şi sfânt:
Nici milă n-ai, nici crezământ!
Flămânzi copiii-n drum ne mor
Şi ne sfârşim de mila lor—
Dar toate le-am trăi uşor
De-ar fi pământ!
De-avem un cimitir în sat
Ni-l faceţi lan, noi, boi în jug.
Şi-n urma lacomului plug
Ies oase şi-i păcat!
Sunt oase dintr-al nostru os:
Dar ce vă pasă! Voi ne-aţi scos
Din case goi, în ger şi-n vânt,
Ne-aţi scos şi morţii din mormânt—
O, pentru morţi şi-al lor prinos
Noi vrem pământ!
Şi-am vrea şi noi, şi noi să ştim
Că ni-or sta oasele-ntr-un loc,
Că nu-şi vor bate-ai voştri joc
De noi, dacă murim.
Orfani şi cei ce dragi ne sunt
De-ar vrea să plângă pe-un mormânt,
Ei n-or şti-n care şanţ zăcem,
Căci nici pentr-un mormânt n-avem
Pământ? şi noi creştini suntem!
Şi vrem pământ!
N-avem nici vreme de-nchinat.
Căci vremea ni-e în mâni la voi;
Avem un suflet încă-n noi
Şi parcă l-aţi uitat!
Aţi pus cu toţii jurământ
Să n-avem drepturi şi cuvânt;
Bătăi şi chinuri, când ţipăm,
Obezi şi lanţ când ne mişcăm,
Şi plumb când istoviţi strigăm
Că vrem pământ!
Voi ce-aveţi îngropat aici?
Voi grâu? Dar noi strămoşi şi taţi
Noi mame şi surori şi fraţi!
În lături, venetici!
Pământul nostru-i scump şi sfânt,
Că el ni-e leagăn şi mormânt;
Cu sânge cald l-am apărat,
Şi câte ape l-au udat
Sunt numai lacrimi ce-am vărsat—
Noi vrem pământ!
N-avem puteri şi chip de-acum
Să mai trăim cerşind mereu,
Că prea ne schingiuiesc cum vreu
Stăpâni luaţi din drum!
Să nu dea Dumnezeu cel sfânt,
Să vrem noi sânge, nu pământ!
Când nu vom mai putea răbda,
Când foamea ne va răscula,
Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa
Nici în mormânt!
12.08.2009
Cristea SANDU TIMOC
ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3 ap. 15, Timişoara
astra_romana_timisoara@yahoo.com
Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis. Dumnezeu să vă dea sănătate!
Adaugă un comentariu