Ce ar fi fost dacă… Raţiu era ales preşedinte în 1990?

În aceste zile s-au împlinit exact de 21 de ani de la primele alegeri libere de după ocupaţia comunistă, celebrul scrutin din Duminica Orbului din 20 mai 1990. După decenii de dictatură comunistă, care au urmat regimurilor autoritariste ale lui Carol al II-lea, respectiv Ion Antonescu, românii era chemaţi din nou la alegeri libere.
Acum cât de libere au fost în realitate e o discuţie mai lungă. Cu totul inedit era faptul că românii şi-au ales atunci în mod direct şi preşedintele, în afara reprezentanţilor în parlament. În cursa pentru preşedinţie s-au înscris trei candidaţi: „bolşevicul cu faţă umană” Ion Iliescu, liberalul Radu Câmpeanu, un tip oportunist şi destul de alunecos, şi Ioan Raţiu, un om care într-adevăr mustea de democraţie, urmaş al „memorandistului” Ioan Raţiu. Ultimii doi reveneau acasă din Occident, Raţiu din postura de puternic om de afaceri şi lider al unei organizaţii a Diasporei române (cea care n-a fost controlată de Securitate).

Rezultatele se ştiu; Iliescu a câştigat detaşat, Raţiu venind abia pe locul al III-lea, primind puţin mai mult de patru procente. Asta, după o campanie electorală în care Iliescu şi ciracii săi au făcut recurs la toate metodele „electorale” comunistoide, inclusiv ciomege în cap pentru cei care „nu erau cu ei”. Şi a urmat ce a urmat. A venit, în primul rând, momentul 13-15 iunie. Dintr-o ţară simpatizată de tot Occidentul, România s-a întors din nou cu faţa spre Uniunea Sovietică şi Coreea de Nord. Moment după care sute de mii de studeţi şi intelectuali români au părăsit ţara. Au venit şase ani de semi-izolare faţă de naţiunile democrate din Vestul Europei şi Statele Unite. Şase ani în care economia a regresat, anul 1996 prinzând ţara în faţa colapsului.

Să facem un exerciţiu de imaginaţie, închipuindu-ne că Ion Raţiu câştiga alegerile din „Duminica Orbului”, iar neo-comuniştii pierdeau. Un lucru care de altfel s-a întâmplat în alte ţări ex-comuniste, care acum sunt mult în faţa României, precum Cehia, Ungaria sau Polonia. Evident că era foarte greu, structurile securisto-comuniste fiind un obstacol greu de trecut. Şi totuşi, ce s-ar fi întâmplat? În primul rând, România continua apropierea de naţiunile Europei, aşa cum s-a întâmplat după evenimentele din 1989. Începeam de pe atunci o reformă a economiei. O reformă reală, iar nu o japcă naţională, aşa cum au procedat structurile amintite, ajunse (sau mai exact rămase) la putere. Aproape sigur nu ajungeam o ţară după model sud-american, în care bogăţiile au ajuns în mâna unei mici pături de oameni. Probabil că aveam de pe atunci legile morale despre care se discută şi acum. În mod cert, pasul spre NATO şi Uniunea Europeană era făcut cu mai mult timp în urmă. Probabil că acum românii nu mai erau consideraţi „ciumaţii” Europei. Evident că nu curgea lapte şi miere. Dar România era o ţară cu o democraţie cu adevărat consolidată. Şi foarte probabil nu aveam acum preşedinte un vaporean cu apucături de matelot ajuns la ţărm după o lună de stat pe mare şi care ia la rând toate bodegile şi bordelurile din port. Aproape sigur, România nu ajungea o ţară condusă de toanele unor blonde, mai mult sau mai puţin iubitoare de marinari. În mod cert, un fost mărunt (chiar şi la stat) activist UTC nu era acum prim-ministru. Dar totul e doar un exerciţiu de imaginaţie.

Ino Ardelean
debanat.ro