Monarhia – un imperativ al trecutului şi un posibil garant pentru viitorul României
Situaţia României de azi este tragică, în pofida speranţelor iscate din noua configuraţie economico-politică a Europei: economia este incapabilă să se redreseze, fapt ce duce la deteriorarea continuă a nivelului de trai, în timp ce pe plan extern, ţara a înregistrat nenumărate eşecuri (intrarea în NATO şi acceptarea noastră în Uniunea Europeană sunt compensaţii cu efecte de durată), cu atât mai dureroase aceste eşecuri cu cât veneau după o suită de promisiuni şi încurajări formulate elegant de prieteni tradiţionali.
Dar se ştie că marele rege al omenirii îl reprezintă interesul, ori servirea lui conştiincioasă, atrage nolens-volens după sine descotorosirea de tot „balastul” ce i-ar stânjeni deplina eficacitate – sentimente, angajamente formale, relaţii inconsistente. Au crezut românii că dacă ei şi-au deschis larg porţile ţării (să iasă avuţia naţională şi să intre multe dintre rebuturile lumii civilizate), Apusul va proceda la fel. Când acolo, oficialii României sfârâind în uleiul încins al prefacerilor democratice, s-au văzut opriţi, politicos dar ferm, în antecamera politicii occidentale. Ulterioarele lor salturi spre împărăţiile de la Soare-Răsare, n-au reuşit să fie nici pe departe concludente aşa cum şi-au dorit din toată inima. Cel mult au arătat lumii întregi rezistenţa incredibilă la tăvăleală a diplomaţiei dâmboviţene…
Iată de ce românul chibzuieşte tot mai des la fatalitatea ce trage de urechi destinul nostru balcanic şi ajunge să creadă că monarhia ar fi cel mai rapid şi mai eficace canal de legătură cu cancelariile apusene. Sigur că în momentul de faţă cei mai mulţi dintre români au o părere despre instituţia monarhică ce oscilează între dispreţul vag (datorat neinformării ori dezinformării) şi refuzul ei categoric, ce provine dintr-o detestabilă inerţie de sorginte iacobino-bolşevică. Majoritatea românilor se declară satisfăcuţi de actuala formă de guvernământ, chit că republica dinainte şi cea de azi înseamnă experienţe dureroase pentru unii dintre ei.
Dacă la noi lucrurile ar merge bine, e cert că interesul românilor vizavi de politică ar scădea şi el. Dar cum ele merg ca vai de lume, adică într-un inconfundabil stil românesc, este la mintea cocoşului de unde izvorăşte marele apetit al românilor pentru politică. Cu toate că risipesc atâta timp şi energie în chestiuni legate de politică, este de mirare cât de puţine lucruri juste cunosc despre monarhiile României (dintr-o ireverenţioasă indolenţă inoculată de bolşevism?) şi cât de multe amănunte neesenţiale ştiu despre casele regale europene…
Dar nici cei mai înverşunaţi adversari interni ai monarhiei nu au curajul să nege rolul decisiv al instituţiei monarhice în formarea, propăşirea şi consolidarea statului român modern. Lunga domnie a regelui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, începută în anul 1866, după ruşinoasa detronare a domnitorului Alexandru Ioan Cuza operată de monstruoasa coaliţie, a însemnat dobândirea independenţei în urma războiului româno-ruso-turc din 1877-78, apoi un ansamblu coerent de măsuri (legi, construcţii, căi ferate, înviorarea agriculturii etc), care au contribuit esenţial la modernizarea tânărului regat al României. Fireşte, avem tot dreptul să ne imaginăm că procesul de modernizare început în forţă de către Cuza, ar fi înaintat în aceeaşi direcţie şi în mod sigur cu un alt entuziasm din partea ţăranilor, talpa ţării, cei care îl adorau pe principe după reforma agrară întreprinsă şi care nutreau sentimente ostile faţă de Hopânţolul, cum îi spuneau ei, ajuns la Bucureşti cu mari riscuri din pricina ostilităţii dintre Prusia şi Austria. Dar nu trebuie neglijat contextul politic internaţional, asupra căruia era perfect edificat însuşi domnitorul Cuza: Tânărul stat românesc avea nevoie de scutul de apărare al unei mari case domnitoare din Europa!
Înţeleapta domnie a regelui Ferdinand I, deşi începută sub auspicii nefavorabile – declanşarea primului război mondial, a continuat procesul dezvoltării şi afirmării României pe arena internaţională: Prin voinţa românilor din toate provinciile, la 1 Decembrie 1918 are loc la Alba-Iulia marea Unire, act prin care se impune lumii o realitate incontestabilă – existenţa de drept şi de fapt a României Mari! A urmat reforma agrară din 1921, adică răsplătirea eroismului demonstrat pe toate fronturile de soldaţii noştri ţărani, şi apoi moderna Constituţie din 1923, fapte legislative de maximă importanţă, ce au asigurat dezvoltarea impetuoasă a României până în anul 1938.
Domnia regelui Carol al II-lea a fost mai puţin fastă, atât datorită caracterului său nestatornic, cât mai ales contextului internaţional din preajma celui de-al doilea război mondial, context favorabil dictaturilor, dar cumplit de nefavorabil României ciopârţite. De subliniat că dictatura lui Carol al II-lea a venit mult după febra dictaturilor de care a fost cuprinsă întreaga Europă.
Domnia tânărului rege Mihai I, tescuită între dictatura autoritarului mareşal Ion Antonescu şi fioroasa dictatură comunistă, în plin avânt după invadarea României de către ruşi, a fost prea scurtă şi nefericită pentru a putea atinge măreţia celor 13 ani de domnie ai regelui Ferdinand, cu toată asemănarea la fire, inimă şi nobile intenţii dintre bunic şi nepot.
Cu toate astea, insurecţia armată de la 23 August 1944 rămâne un act de mare curaj şi responsabilitate, graţie căruia – cu toate neajunsurile sale, s-a pus capăt regimului autoritar al mareşalului, iar România a întors armele împotriva nemţilor şi aliaţilor lor. Din păcate, jocurile politice de culise (întâlnirile dintre Stalin, Roosevelt şi Churchill) n-au ţinut cont de bunele intenţii ale regelui, ele (aranjamentele de culise în ceea ce priveşte stabilirea sferelor de influenţă) bătându-şi amarnic joc de speranţele românilor.
Dar mă rog, ce ar putea face instituţia monarhică în neliniştita şi contraproductiva Românie de azi? Deoarece regele domneşte, nu guvernează, doar el ar putea să realizeze ceea ce se dovedeşte a fi peste puterile unui preşedinte, oricât ar fi acesta de echilibrat şi bine intenţionat: Să se ridice deasupra disputelor dintre partidele politice, să netezească asperităţile politico-sociale şi să unească energiile într-un efort naţional de relansare economică. Iar pe plan extern, doar monarhul ar reuşi deîndată să asigure mult necesara noastră credibilitate, atât prin stabilitatea politică internă, cât mai ales prin garantatele şi convingătoarele înrudiri dintre casele regale. Nu-i ilustrativ în acest sens exemplul oferit de Spania, redevenită monarhică după „joaca” de-a republica şi dictatura franchistă?
Dar se ştie că marele rege al omenirii îl reprezintă interesul, ori servirea lui conştiincioasă, atrage nolens-volens după sine descotorosirea de tot „balastul” ce i-ar stânjeni deplina eficacitate – sentimente, angajamente formale, relaţii inconsistente. Au crezut românii că dacă ei şi-au deschis larg porţile ţării (să iasă avuţia naţională şi să intre multe dintre rebuturile lumii civilizate), Apusul va proceda la fel. Când acolo, oficialii României sfârâind în uleiul încins al prefacerilor democratice, s-au văzut opriţi, politicos dar ferm, în antecamera politicii occidentale. Ulterioarele lor salturi spre împărăţiile de la Soare-Răsare, n-au reuşit să fie nici pe departe concludente aşa cum şi-au dorit din toată inima. Cel mult au arătat lumii întregi rezistenţa incredibilă la tăvăleală a diplomaţiei dâmboviţene…
Iată de ce românul chibzuieşte tot mai des la fatalitatea ce trage de urechi destinul nostru balcanic şi ajunge să creadă că monarhia ar fi cel mai rapid şi mai eficace canal de legătură cu cancelariile apusene. Sigur că în momentul de faţă cei mai mulţi dintre români au o părere despre instituţia monarhică ce oscilează între dispreţul vag (datorat neinformării ori dezinformării) şi refuzul ei categoric, ce provine dintr-o detestabilă inerţie de sorginte iacobino-bolşevică. Majoritatea românilor se declară satisfăcuţi de actuala formă de guvernământ, chit că republica dinainte şi cea de azi înseamnă experienţe dureroase pentru unii dintre ei.
Dacă la noi lucrurile ar merge bine, e cert că interesul românilor vizavi de politică ar scădea şi el. Dar cum ele merg ca vai de lume, adică într-un inconfundabil stil românesc, este la mintea cocoşului de unde izvorăşte marele apetit al românilor pentru politică. Cu toate că risipesc atâta timp şi energie în chestiuni legate de politică, este de mirare cât de puţine lucruri juste cunosc despre monarhiile României (dintr-o ireverenţioasă indolenţă inoculată de bolşevism?) şi cât de multe amănunte neesenţiale ştiu despre casele regale europene…
Dar nici cei mai înverşunaţi adversari interni ai monarhiei nu au curajul să nege rolul decisiv al instituţiei monarhice în formarea, propăşirea şi consolidarea statului român modern. Lunga domnie a regelui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, începută în anul 1866, după ruşinoasa detronare a domnitorului Alexandru Ioan Cuza operată de monstruoasa coaliţie, a însemnat dobândirea independenţei în urma războiului româno-ruso-turc din 1877-78, apoi un ansamblu coerent de măsuri (legi, construcţii, căi ferate, înviorarea agriculturii etc), care au contribuit esenţial la modernizarea tânărului regat al României. Fireşte, avem tot dreptul să ne imaginăm că procesul de modernizare început în forţă de către Cuza, ar fi înaintat în aceeaşi direcţie şi în mod sigur cu un alt entuziasm din partea ţăranilor, talpa ţării, cei care îl adorau pe principe după reforma agrară întreprinsă şi care nutreau sentimente ostile faţă de Hopânţolul, cum îi spuneau ei, ajuns la Bucureşti cu mari riscuri din pricina ostilităţii dintre Prusia şi Austria. Dar nu trebuie neglijat contextul politic internaţional, asupra căruia era perfect edificat însuşi domnitorul Cuza: Tânărul stat românesc avea nevoie de scutul de apărare al unei mari case domnitoare din Europa!
Înţeleapta domnie a regelui Ferdinand I, deşi începută sub auspicii nefavorabile – declanşarea primului război mondial, a continuat procesul dezvoltării şi afirmării României pe arena internaţională: Prin voinţa românilor din toate provinciile, la 1 Decembrie 1918 are loc la Alba-Iulia marea Unire, act prin care se impune lumii o realitate incontestabilă – existenţa de drept şi de fapt a României Mari! A urmat reforma agrară din 1921, adică răsplătirea eroismului demonstrat pe toate fronturile de soldaţii noştri ţărani, şi apoi moderna Constituţie din 1923, fapte legislative de maximă importanţă, ce au asigurat dezvoltarea impetuoasă a României până în anul 1938.
Domnia regelui Carol al II-lea a fost mai puţin fastă, atât datorită caracterului său nestatornic, cât mai ales contextului internaţional din preajma celui de-al doilea război mondial, context favorabil dictaturilor, dar cumplit de nefavorabil României ciopârţite. De subliniat că dictatura lui Carol al II-lea a venit mult după febra dictaturilor de care a fost cuprinsă întreaga Europă.
Domnia tânărului rege Mihai I, tescuită între dictatura autoritarului mareşal Ion Antonescu şi fioroasa dictatură comunistă, în plin avânt după invadarea României de către ruşi, a fost prea scurtă şi nefericită pentru a putea atinge măreţia celor 13 ani de domnie ai regelui Ferdinand, cu toată asemănarea la fire, inimă şi nobile intenţii dintre bunic şi nepot.
Cu toate astea, insurecţia armată de la 23 August 1944 rămâne un act de mare curaj şi responsabilitate, graţie căruia – cu toate neajunsurile sale, s-a pus capăt regimului autoritar al mareşalului, iar România a întors armele împotriva nemţilor şi aliaţilor lor. Din păcate, jocurile politice de culise (întâlnirile dintre Stalin, Roosevelt şi Churchill) n-au ţinut cont de bunele intenţii ale regelui, ele (aranjamentele de culise în ceea ce priveşte stabilirea sferelor de influenţă) bătându-şi amarnic joc de speranţele românilor.
Dar mă rog, ce ar putea face instituţia monarhică în neliniştita şi contraproductiva Românie de azi? Deoarece regele domneşte, nu guvernează, doar el ar putea să realizeze ceea ce se dovedeşte a fi peste puterile unui preşedinte, oricât ar fi acesta de echilibrat şi bine intenţionat: Să se ridice deasupra disputelor dintre partidele politice, să netezească asperităţile politico-sociale şi să unească energiile într-un efort naţional de relansare economică. Iar pe plan extern, doar monarhul ar reuşi deîndată să asigure mult necesara noastră credibilitate, atât prin stabilitatea politică internă, cât mai ales prin garantatele şi convingătoarele înrudiri dintre casele regale. Nu-i ilustrativ în acest sens exemplul oferit de Spania, redevenită monarhică după „joaca” de-a republica şi dictatura franchistă?
George Petrovai
Adaugă un comentariu