Despre ce va tăcea Regele Mihai?

Pe 25 octombrie, Majestatea Sa Regele Mihai sărbătoreşte jubileul celor 90 de ani. O viaţă dură, o viaţă de luptă pe care Regele României nu a ales să o ducă, dar pe care a fost „uns” să o facă.

La jubileul de 90 de ani, Q Magazine alege să nu marcheze viaţa aproape centenară a Regelui prin cronologia uneori stereotipă a vieţii oricărei personalităţi istorice şi nici printr-un articol despre sistemul de valori regal şi, iarăşi, nici printr-un interviu luat Majestăţii Sale, ci prin cuvintele celor care au fost marcaţi de „Diplomaţia Casei Regale”. Un alt fel de muncă pe care Regele şi Casa Regală au dus-o în beneficiul României.

Instaurarea puterii comuniste în România în 1946, prin forţarea de către Uniunea Sovietică a numirii unui guvern nereprezentativ, a scindat activitatea de politică externă, între cea condusă de Rege, orientată către puterile occidentale, în sensul de a căuta, prin ele, o contrapondere la puterea sovietică, şi cea condusă de Ana Pauker, ministru de externe, care prin epurările corpului diplomatic, şi prin orientarea către Moscova, căuta tocmai înscrierea deplină a României în blocul ţărilor socialiste.

În conformitate cu legile existente în perioada pre-comunistă, „Regele acreditează Ambasadorii şi Miniştrii Plenipotenţiari pe lângă şefii Statelor Străine. El încheie, cu Statele Străine, tratatele politice şi militare.” (Art. 46, Constituţia din 1938). Potrivit Constituţiei, Regele era reprezentantul ţării în străinătate, având nu numai puterea de a numi şi primi reprezentanţi, ci şi de a semna tratate şi a reprezenta personal ţara în chestiunile politice şi militare cele mai importante. În mod normal, această atribuţie se exercita în comun cu Consiliul de Miniştri, în special cu ministrul de externe, păstrător al Sigiliului Statului. Având drept chezaş Jurământul depus faţă de Ţară, Regele a încercat mereu să facă pentru România tot ce a depins de persoana sa fizică şi monarhică, astfel încât să amâne momentul comunizării României, dar să şi reducă, atât cât s-a putut, efectele sistemului sovietic asupra unei ţări condamnate deja prin acceptarea de către Marea Britanie şi SUA a acordurilor secrete dintre Stalin şi Hitler, dar şi prin acordurile de la Teheran şi Ialta.


Dezamăgirea Regelui

Primul moment în care Regele şi-a asumat personal reprezentarea noilor interese anti-comuniste ale României a fost în 1947, cu ocazia nunţii actualei Regine Elisabeta a II-a a Marii Britanii cu Prinţul Philip, Duce de Edinburgh. Atunci, Regele a pilotat singur avionul cu care a plecat, scăpând astfel, cu riscuri personale, de urmărirea constantă impusă asupra sa de guvern. Aflat în Anglia, el a urmărit două scopuri supreme: aflarea poziţiei adevărate a Aliaţilor occidentali asupra României şi în funcţie de aceasta, luarea unei decizii privind propria sa acţiune în ţară. Rezultatele au fost neaşteptate, dure şi dezamăgitoare. Regele s-a întâlnit cu Regele George al Angliei, cu Ernest Bevin, ministrul britanic de externe, şi cu Lewis Douglas, ambasadorul american la Londra. Mai apoi, la Paris, s-a întâlnit cu autorităţile franceze, în acelaşi scop. Un pasaj ilustrează foarte clar atitudinea acestora:

„Apreciem serviciile pe care le-a adus cauzei noastre şi ne exprimăm îndoielile cu privire la posibilitatea ca el să continue să-şi servească cu folos patria. Nu îl îndemnăm să decidă nici să-şi reia responsabilităţile din ţară, nici să se folosească de ocazia pe care o are de a nu se mai întoarce.” (Este vorba despre un pasaj din telegrama lui Lewis Douglas, ambasadorul american la Londra, către Robert Lovett, subsecretar de stat american.)

Aliaţii occidentali abandonaseră România. Regele a decis totuşi, în 1947, să se întoarcă în ţară, pentru a merge cu destinul ei, lucru care a forţat mâna comuniştilor în a-l sili să abdice. Fiind expulzat, Regele trebuia să ia o decizie privitoare la atitudinea sa publică. Şi în această privinţă reacţia occidentală nu l-a ajutat:

„Am fost informat din surse sigure că Departamentul Politic al guvernului elveţian i-a cerut regelui Mihai să se abţină de la declaraţii şi de la participarea la activităţi politice atât timp cât se află în Elveţia.” Este iarăşi vorba despre o telegramă, de această dată a lui John Carter Vincent, ministrul american (ambasador cu puteri sporite de negociere, n.r.) la Berna, către Departamentul de Stat american. Această poziţie este interesantă nu numai din perspectiva acelor vremuri, dar şi din perspectiva modului în care Aliaţii pot suprapune propriile interese, dublate de pragmatism, peste acordurile de „amiciţie” semnate cu alte state mai mici!

Pus în faţa acestei situaţii, Regele alege să se deplaseze în SUA, „sediul” lumii libere, şi să prezinte acolo circumstanţele abdicării forţate. Cu aceeaşi ocazie, el se întâlneşte cu oficiali americani, inclusiv preşedintele, cărora le explică situaţia, militând pentru susţinerea elementelor democratice româneşti.


Dalai Lama şi emigraţia românească

O altă prioritate era coalizarea forţelor democratice din afara ţării, în scopul constituirii unei structuri care să reprezinte interesele adevărate ale poporului român, în faţa nou-constituitei Organizaţii a Naţiunilor Unite şi a lumii libere. Acest lucru Regele l-a făcut împreună cu generalul Rădescu, ultimul premier democrat al României. Astfel s-a înfiinţat Comitetul Naţional Român, privit de mulţi ca un guvern în exil, şi care a organizat editarea primelor publicaţii româneşti din exil, reprezentarea democraţiei române în străinătate şi finanţarea ajutorului pentru valul de emigranţi veniţi din România (de exemplu, prin organizaţia CAROMAN).

Regele nu a fost singur, ci el s-a apropiat de acele state şi personalităţi cu o situaţie similară. Două dintre întâlnirile sale din perioada târzie a exilului merită evocate. Prima, cea cu Dalai Lama, în Elveţia din 1983, şi a doua, cea cu Principele Sadruddin Aga-Khan, liderul spiritual al unei părţi a musulmanilor, în decembrie 1989. Cu aceste ocazii, Regele a militat pentru o soluţie internaţională faţă de impunerea sferei de influenţă comuniste, şi pentru dreptul la autodeterminare al tuturor popoarelor. În paralel, şi Regina Ana a României a avut o activitate de reprezentare, Majestatea Sa întâlnindu-se cu doamna Bernadette Chirac, la Paris, în ianuarie 1990 şi cu preşedintele Franţei, Valery Giscard d‘Estaing, la Paris în 1992. Acestora li s-a alăturat relaţia permanentă cu monarhiile Europei occidentale, desfăşurată atât formal, cu ocazia evenimentelor de stat la care Majestăţile Lor au fost mereu invitate, cât şi informal, prin întâlniri şi explicaţii personale despre situaţia României.

Clarificarea situaţiei din România a permis, în perioada de după 1997, regăsirea unei anumite unităţi în politica externă a Regelui şi a noilor guverne româneşti, prin activitatea sa în favoarea integrării României în NATO şi Uniunea Europeană. Un act s-ar putea spune inedit, dar care nu este lipsit de alte exemple din estul Europei în care guvernele republicane au înţeles că, totuşi, diplomaţia regală reprezintă una dintre cele mai mari valori pe care o naţiune le poate avea.

Discursul Regelui – 25 Octombrie

Toată suflarea politică şi nepolitică a României aşteaptă cu înfrigurare „discursul Regelui”. Ce va spune Majestatea Sa? Cât va dura discursul, dar, mai ales, cine va fi invitat în Sala Parlamentului. Va da cumva lecţii cuiva sau va rosti un discurs tern? Va face apel la votarea unui partid politic aşa cum consideră „constituţional” şeful statului că are voie să o facă? Sau va face un apel la unitate în jurul unui alt leadership? Va cere plenului reunit revenirea la Monarhie sau va trece cu vederea Republica impusă doar de mitralierele sovietice pe care noi o cinstim şi azi?

Toţi cei care aşteaptă un asemenea discurs nu au înţeles însăşi esenţa „spiritului regal”, care caută principiile mai degrabă decât politicile şi care promovează mai degrabă politicile decât oamenii. Democraţia post-decembristă a făcut „pe de-a-ndoaselea”: a promovat mai mult oamenii decât politicile şi a căutat mai mult politicile decât principiile.

Nu cunoaştem cuvintele din adresarea către naţiune pe care o va face Regele, dar cunoaştem cu siguranţă că Majestatea Sa nu va certa pe nimeni şi nici nu va lăuda pe nimeni. Cu delicateţea ordonată pe care au demonstrat-o ceilalţi Regi ai României, noi credem că Regele va face apel la responsabilitatea naţiunii, la unitatea de principii şi la orientarea către un sistem de valori comun! Şi toate sunt cuprinse într-un singur document, extrem de fragil şi de simplu: Constituţia! Lucrul pentru care s-au luptat atâţi fricoşi ai Puterii pentru a nu permite Regelui să vorbească în Parlament: Constituţia trebuie respectată, nu numai în litera ei, dar mai ales în spiritul ei.

DESPRE CE VA TĂCEA REGELE!

Constituţionalismul prezidenţial

Este un lucru pentru care liderii politici români nu pot fi lăudaţi, atât timp cât nimeni şi nimic nu a votat aşa ceva la referendumul pentru aprobarea actualei Constituţii. Nici măcar mixtura celor trei Palate într-unul singur nu concordă cu principiile primei Republici moderne, „Comuna din Paris”. Cealaltă formă de Republică, a Romei, s-a transformat foarte repede într-o dictatură şi, mai apoi, într-un imperiu ereditar. Dacă României i s-a impus sistemul republican şi după 1990 a ales, prin reprezentanţii ei (nu prin referendumul naţional!), să o păstreze, atunci ar trebui să contempleze nu numai spiritul decidenţilor, ci şi litera legii.

Acesta este un lucru despre care Regele nu va vorbi niciodată, ci va prefera să tacă!


Calitatea valorii

Regele nu va vorbi despre sistemulde valori pe care România l-a ales să-l promoveze la 20 de ani după căderea comunismului şi nici nu va comenta despre calitatea umană sau profesională a liderilor care s-au autopropus în fruntea administrativă a statului. Dar, mai mult ca sigur va face o trecere în revistă a calităţii valorilor pe care un popor trebuie să le aibă în vedere atunci când îşi alege liderii. Şi nu va da lecţii, ci doar învăţăminte de viaţă. Cei 90 de ani precum şi trecerea succesivă prin variate forme de dictatură îi permit ca, la o senectute regală, să facă aceste aprecieri.


Parlamentarismul mimetic

Cu siguranţă, Regele nu va cereParlamentului să se comporte mai matur decât poate fi fiecare dintre reprezentanţii colegiilor electorale, ci se va adresa tot poporului, cerându-i acestuia să îşi delege oameni cu verticalitate, oameni cu onoare, dar mai ales oameni cu „o minte proprie”. Va tăcea cu certitudine atunci când va vedea sala Parlamentului pe jumătate goală şi nu va comenta lipsa de apetenţă a parlamentarismului prezidenţial pentru lecţiile istoriei.


Guvernare

Regele va tăcea şi atunci când vafi vorba despre guvernare, căci, în orice monarhie constituţională, regele domneşte, dar nu guvernează şi, aşa cum îl cunoaştem noi, Regele Mihai nu amestecă lucrurile. Nu va întreba, în mod public, despre calitatea celor pe care românii i-au acceptat să-i guverneze, precum nu va vorbi, tot public, despre rezultatul afacerilor lor guvernamentale. Dar nu va uita să se întrebe, probabil în forurile lui interioare, dacă poporul român este mai fericit acum decât atunci când Constituţia era respectată şi atunci când valoarea provenea din muncă şi nu din întâmplarea politică!

DESPRE CE VA VORBI, TOTUŞI, REGELE?

Suntem însă convinşi că va vorbimai ales despre poporul român, despre cinste şi onestitate. Cinstea şi onestitatea liderilor care conduc poporul român astăzi va fi trecută, mai mult ca sigur, cu vederea. Va fi nu neapărat un discurs despre lideri, ci mai ales despre români.

___________________

Adrian Năstase şi un curaj istoric

Reporter: Aţi luat o decizie curajoasă în 2002, poate chiar contrară curentului general social-democrat şi republican existent atunci în ţară, de a implica Familia Regală în diplomaţia românească pro-NATO şi pro-UE, dar în general pro-interesele româneşti. Cum v-aţi dat seama că M.S. Regele poate juca totuşi un rol în promovarea intereselor româneşti? Aveţi câteva iniţiative punctuale în care Casa Regală a jucat un rol deosebit în susţinerea dezvoltării României?

Adrian Năstase: Inițiativa de implicare a Casei Regale în eforturile României de aderare la NATO și UE nu a fost deloc greu de luat în considerare. Aș spune că dimpotrivă, iar la mijlocul acestui proces a existat o întreagă simbolistică.

În primul rând, am dorit să recuperăm terenul pierdut la începutul anilor ’90, dar mai ales potențialul de valoare al Casei Regale pentru generațiile viitoare. Deci, această inițiativă a venit și din dorința unei reconcilieri văzute ca necesară de toată lumea.

În al doilea rând, a existat și o natură „pragmatică” a acestei inițiative. Nimeni nu poate contesta faptul că există relații foarte bune între Casa Regală a României și familiile regale de pe întreg cuprinsul Europei. Vorbim de monarhii cu o influență mare în plan internațional, în general, și în plan european, în special. În acest context, cine ar fi putut fi un purtător de mesaj mai bun pentru interesele României decât Casa Regală?

Deschiderea Regelui Mihai către această inițiativă a fost fantastică. Atunci am înțeles destul de clar că Domnia Sa este o personalitate istorică în deplinul sens al cuvântului, căci doar o astfel de personalitate poate depăși orice resentimente, de dragul interesului național.

Casa Regală s-a implicat activ în acțiunile de lobby în favoarea României, mai ales în capitalele statelor unde monarhia continuă să joace un rol crucial. Și sunt departe de a vorbi doar despre partea oficială. De multe ori, aceasta contează poate mai puțin decât se crede. Am avut în Regele Mihai și în întreaga Familie Regală un sprijin consistent pentru a ne atinge obiectivele. Tocmai de aceea, sunt șocat cum unii încearcă astăzi să reinterpreteze acea perioadă, găsind vinovății în implicarea Familiei Regale în favoarea României. Recunoștința pare să fie un lucru necunoscut de cei conduși de ură.

Deși sunt un republican convins, eu cred că trebuie să arătăm tot respectul cuvenit acestei personalități istorice și, totodată, să dovedim că știm și să ne conservăm valorile. Pentru asta, este necesar să și recuperăm pe unele dintre ele.

Principele Radu al României

Regele Mihai nu este respectat de unii lideri politici nu pentru că aceştia resping Monarhia, ci deoarece aparţin unui trecut recent care nu le dă voie să treacă dincolo de complexul istoriei.

„Dacă îl aşezăm pe Rege undeva în istorie şi îl punem şi pe perete, ca pe o icoană, dormim instituţional cât se poate de bine, fiindcă el nu ne mai deranjează. [...] Când Regele le cere oamenilor cu putere din România să fie generoşi în aceeaşi măsură în care sunt democraţi, responsabili în aceeaşi măsură în care sunt liberi, el vorbeşte ca lider statal. El se referă la instrumente de construit dezvoltare şi stabilitate în ţară, nu dă lecţii de comportament. Principii precum generozitatea, puterea exemplului personal, loialitatea faţă de ţară, simţul răspunderii, rolul de model – acestea sunt pietrele de temelie ale geopoliticii româneşti”.

Mihai Claudiu Tusac, primarul Mangaliei: „Nu noi suntem ai Regelui, ci Regele-i al nostru!”

Reporter: Sunteţi primar social-democrat al Mangaliei. Cum se împacă totuşi republicanismul PSD cu contactele destul de dese pe care le aveţi, de mai mult timp, cu Casa Regală?

Mihai Claudiu Tusac: Diferenţa dintre comunişti şi republicani este că primii vor să demoleze orice moştenire a Istoriei, iar noi republicanii vrem să o folosim în folosul poporului, exprimând, bineînţeles, tot respectul unei Istorii pe care tot noi românii am făcut-o sau am acceptat-o!

Acolo unde s-a stabilit, Familia Regală a ştiut să creeze un pol de dezvoltare. Ne uităm cu uimire la dezvoltarea Văii Prahovei, dar ne ferim să recunoaştem că doar datorită Regelui Carol I aceasta s-a dezvoltat. Ne uităm la Proiectul Săvârşin şi ne mirăm cât de mult s-a putut dezvolta, dar ne este jenă să spunem că asta s-a datorat Principesei Margareta şi Casei Regale. În definitiv, Regele este al nostru, chiar dacă suntem o Republică. De ce nu l-am ruga să-şi facă câte o casă peste tot în România, de ce nu chiar şi pe litoral, astfel încât să ne sprijine în dezvoltarea durabilă a regiunilor României? Ne uităm la Palatul Buckingham şi vedem că drapelul e sus pe catarg şi atunci ştii că cineva din Familia Regală e „acasă”. De ce nu am avea şi noi, mangalioţii, o asemenea mândrie? Chiar dacă o să fie Principele Radu, sau Principesa Margareta sau Principele Nicolae, noi putem să le oferim condiţiile pentru care s-a şi făcut Sinaia acum 150 de ani. Un aşezământ regal dedicat copiilor sau un proiect regal orientat către turism ar fi bun? Dar de ce să nu facem ceva care să reziste măcar un secol şi jumătate, aşa cum a rezistat Balcicul Regal? Englezii câştigă miliarde de lire sterline doar din vânzarea imaginii Regalităţii Britanice. De ce nu am promova şi noi singura valoare pe care o mai avem, Monarhia, astfel încât să poată beneficia populaţia Dobrogei de Sud?

Familia Regală este un brand pe care orice oraș și l-ar dori. Dacă Familia Regală s-ar stabili în zona Mangaliei, ar fi o sărbătoare pentru noi (se referă la o posibilă construcţie a unui palat de vară de către Familia Regală, în zona litoralului, n.r.). Nu ar curge lapte şi miere, dar măcar ar da un sens şi un obiectiv populaţiei din zonă.

Dar şi noi îi suntem datori cu un respect!Iar acest respect nu provine numaidin atitudine, ci mai ales din rolul pe care oricine îl simte pentru Rege. E o valoare şi un simbol, dar poate fi şi o idee de dezvoltare pe care noi românii nu ar trebui să o ocolim. În definitiv, nu noi suntem ai lui, ci El este al nostru. Şi nu neapărat într-o idee mercantilă, cât mai ales într-o idee de seriozitate, de creativitate şi de durabilitate pe care putem să o cerem Regelui să ne înveţe cum să o dobândim!

Valeriu Ostalep, viceministru de externe al Guvernului Republicii Moldova, 2005-2008

„Un efort delicat şi eficient”: normalizarea relaţiilor cu Chişinăul!


Reporter: Domnule ministru, cum aţi văzut dumneavoastră impactul public al vizitei M.S. Regelui Mihai în Republica Moldova, în 2006, dar, mai ales, cum aţi reuşit să gestionaţi relaţia cu România, în perioada 2005-2007, din prisma colaborării cu Casa Regală a României?

Valeriu Ostalep: Îmi aduc aminte cu mare plăcere şi satisfacţie despre eforturile Casei Regale de a contribui la intensificarea relaţiilor dintre România şi Republica Moldova. Modul delicat şi eficient de a aborda cât mai pragmatic relaţiile între ţările noastre a trezit nu doar simpatie la Chișinău, dar s-a formalizat şi într-un şir de evenimente cu efect pozitiv asupra imaginii României în Republica Moldova (vizitele din 2005 şi 2006, n.n.), dar şi, din câte îmi aduc aminte, au deschis mai multe oportunităţi pentru oamenii de afaceri din ambele state (forumurile economice din 2006 şi 2007, n.r). Sper că şi acest gen de cooperare va aduce în continuare beneficii concrete cetăţenilor noştri.

Asist. univ. drd Tănase Tasenţe:Regele oferă demnitate poporului

Rolul instituţiei regale, într-o republică cu vechi tradiţii monarhice, aşa cum este România, este unul esenţial atât pe plan intern, cât şi în relaţiile externe. Pe plan intern, Regele Mihai a demonstrat, prin prestaţia sa publică, că este născut, crescut şi educat să fie un lider care oferă încredere, curaj şi demnitate poporului, prin puterea exemplului. Raportându-ne la planul extern, Majestatea Sa are un grad mai mare de vizibilitate şi credibilitate decât l-a avut orice preşedinte postdecembrist.

Noi, armânjii, u vrem multu Casa Regalã. Ei furî tzei tzi ni câlisi cu câldurî pâpânjii a nostri dit Gârtzii cându li era multu greu sh‘li deadirî unî banî cama bunî. Trî multzî anji si s‘nî bânatz Majestate!

(Noi, aromânii, iubim foarte mult Casa Regală. Ei au fost cei care au invitat cu căldură pe bunicii noştri din Grecia când le era greu şi le-au dat o viaţă mai bună. La mulţi ani şi să ne trăieşti, Majestate!).