Scrisoare deschisă Regelui Mihai

Sire,
Poate că dacă nu-i vedeam faţa schimonosită de ură, gestul mîrlănesc al mîinii care arăta cu degetul şi ochii asimetrici de om „însemnat“, dacă nu-i auzeam hohotul de rîs batjocoritor, semănînd cu gîlgîitul spurcat al apelor reziduale curgînd dintr-o ţeavă de canalizare, nu m-aş fi trezit brusc în dormitorul de pe Dinicu Golescu, de lîngă gară, unde-şi păstra cu sfinţenie mama-mare teancurile de ziare cu fotografiile familiei regale. Regina Maria cu principesele Elisabeta, Marioara şi Ileana, Micuţul Mircea cu boneţică, din care n-a mai rămas decît un bric sau „omul care rîde“ i-o fi făcut şi lui de petrecanie odată cu flota română. Văd acolo sus, în colţul din dreapta, pe pagina a doua a ziarului Universul, poza Regelui Ferdinand cu profilul lui vulturesc de pe Arcul de triumf, citesc: „prin sabia regelui Ferdinand şi gîndul reginei Maria…“. În stînga e Carol al II-lea cu mantia albă, călare pe calul alb; aventurierul şi protegiuitorul artiştilor care îşi iubea mai mult „libertatea“ personală decît tronul şi blînda Elena, sortită unei suferinţe mute, mama Voastră, cu nelipsitele ei perle prelungindu-i-se pe gîtul subţire ca nişte lacrimi… Şi, lîngă ea, Patriarhul Miron Cristea şi poza cu Majestatea Voastră în uniformă de cercetaş din ziarul Curentul, aceea pe care o mărise tata-mare şi mi-o dăruise cînd am împlinit 8 ani; mi-am agăţat-o pe perete lîngă pat. V-am văzut şi în realitate, aţi asistat odată la „ridicarea pavilionului“ în curtea şcolii „Regina Maria“ din Giuleşti, cînd eu cîntam „solo“ ultima strofă a imnului Trei culori : „Iar cînd fraţilor m-oi duce/ de la voi…“ parcă era o premoniţie. Ţin minte ca acum, mergeam cu mama-mare la parăzile de la 10 Mai.

De fiecare dată mi-era frică să nu mă strivească mulţimea de oameni. Regina Maria şi Principesele erau în trăsuri, Carol al II-lea călare, şi voi, Majestate, într-o maşină decapotabilă. Am şi acum în urechi acel URA! Care dura ore în şir, de parcă însuşi aerul ovaţiona. Şi a venit acel 8 noiembrie, onomastica Majestăţii Voastre. Cu trei zile înainte Vă trimisesem, în numele clasei a VII-a B de la Iulia Haşdeu, o telegramă de felicitare: „Sire, tineretul e cu Voi!“. Aveam 16 ani şi ştiam, totdeauna am ştiut dinainte ca lucrurile să se întîmple. A doua zi, în faţa şcolii, la intrarea principală, stătea Andrei, un elev slab şi palid dintr-a VIII-a, de la Mihai Viteazul. Împărţea nişte foi rupte dintr-un caiet de dictando, pe care scria: „Mîine, 8 Noiembrie, veniţi în Piaţa Palatului la demonstraţia pentru rege!“. A doua zi dimineaţa toate ieşirile din şcoală au fost încuiate încă de la prima oră. La subsol, unde se aflau veceurile, ferestrele erau foarte sus şi aveau gratii de fier. Ne-am urcat una pe umerii celeilalte ca să ajungem la nivelul geamurilor şi, „scobitori“ cum eram, ne-am strecurat printre zăbrele şi-am luat-o la fugă spre Palat. Acolo tocmai îşi făceau intrarea două coloane cu tineri, ce păreau a nu se mai termina, cu pancarde, pe una scria: „Studenţii regelui“, pe cealaltă: „Băieţii lui Maniu“. Am simţit pentru prima oară că nu mai eram doar un trup, eram mii de trupuri, prinse în bătăile unei singure inimi. Nu ştiu de ce

Vă scriu toate astea, acum, după 65 de ani, Sire, cînd ştiu că rîndurile mele nu vor ajunge niciodată în mîinile Voastre, dar cînd l-am auzit pe omul „însemnat“, cioclul partidelor istorice, numindu-Vă „Slugă la ruşi“ şi „Trădător de ţară“, pe Voi, cel mai tînăr şi cel mai frumos dintre regi – silit să abdice şi să-şi părăsească ţara pentru a opri execuţia a o mie de tineri anticomunişti –, pe Voi, care aţi pus capăt războiului cu două luni mai devreme, am înţeles că întotdeauna o scrisoare îşi găseşte un destinatar. Şi deodată s-a pornit răpăitul mitralierelor de pe clădirea Ministerului de Interne, devenit mai tîrziu Comitetul Central, şi zeci de adolescenţi au căzut într-o baltă de sînge, numai fiindcă Vă iubeau. Sus, pe acoperiş, Steagul regal nu mai flutura. Fugeam spre casă ca un mic animal turbat de frică şi de mînie, strîngînd la piept un poster, aruncat din avion, cu poza Majestăţii Voastre, emis de ziarul Ardealul.

După două zile, la şcoală a sosit o telegramă pentru clasa a VII-a B, pe numele meu: „Majestatea Sa, Regele României, Mihai I, Vă mulţumeşte pentru urările…“ Semnat: Mareşalul Curţii Regale Negel. A doua zi am fost chemată la cancelarie. Profesorii erau la ore, eram singură cu directoarea şcolii, Olga Rhea Sylvia Popovici; m-a mîngîiat pe păr şi mi-a spus, cu o voce pe care n-o avea de obicei, să nu-mi mai dau pe faţă sentimentele, că am intrat într-un timp rău, în care sîntem pîndiţi şi vînaţi. Peste o lună a părăsit şcoala şi n-am aflat nici pînă azi, de ce n-a mai pomenit nimeni de ea. După 45 de ani abia V-am putut distinge în întunericul acelei maşini, îmbrăcată toată în flori, care înainta lent prin Piaţa Palatului. Am şi acum în urechi strigătul continuu „Regele Mihai!“. Eraţi din nou în România, în calitate de oaspete, de turist, de fiu rătăcitor? Printre oamenii de toate vîrstele, cu steaguri şi pancarde, era unu’ cu o prăjină de care atîrnau zeci de pantofi desperecheaţi. Au mai trecut 20 de ani. Voi, Majestate, locuiţi aici, în Bucureşti, în acelaşi oraş cu mine, respiraţi acelaşi aer poluat cu mine, într-o discreţie mai presus de orice coroană. Nu-mi iese din minte băieţaşul blond care nu se mai dezlipea de Majestatea Voastră. Vedeam în el copilul care aţi fost, parcă priveam lăstarul unui mesteacăn. De ce Vă urăşte omul „însemnat“ atît de mult, Majestate?

Cît aş vrea să mai pot spune: „Sire, tineretul e cu Voi!“.

Nora Iuga