Soluţia regală

Discursul Regelui Mihai face valuri. Şi nu numai în România. Dar nu atât pentru înţelepciunea lui, de altfel, indiscutabilă, cât datoriră faptului că românii au ajuns, în sfârşit, în situaţia să-l asculte, să-l audă, să-l înţeleagă şi să-i dea dreptate.

Nevoia de repere etice

Până şi jurnalistul şi parlamentarul Sergiu Andon, autorul celui mai virulent şi mitocănesc articol antimonarhist „Fir-ai al naibii, Majestate!”, publicat acum două decenii, admite că a exagerat şi se arată azi „dezamăgit de posibilităţile sistemului republican de a asigura o construcţie morală a societăţii”. Criticul vehement de altădată al Regelui Mihai consideră, în antiteză, că la ora actuală Casa Regală ar fi „o insulă a decenţei, pe care o apreciez foarte mult şi pe care o urmăresc cu atenţie”.

E un semn bun. Încet-încet, soluţia monarhică, odinioară hulită sau din ignoranţă, sau din prejudecată, câştigă teren în România, fiind văzută ca o cale de redresare morală a societăţii. Subtilitatea şi poziţia lucidă a Regelui asupra viitorului ţării le-a amintit românilor că libertatea, democraţia, separaţia puterilor în stat şi justiţia independentă nu sunt suficiente pentru mântuirea unui neam. Pentru a izbândi, naţiunea mai are nevoie de tradiţie şi repere etice. Dar şi de o instituţie care le-ar întruchipa.

Dacă nu-i demnitate, nu-i nici libertate

Ţările româneşti s-au născut, s-au dezvoltat şi s-au unit ca monarhii. Spre deosebire de SUA, Franţa sau Germania, românii n-au putut să-şi îmbrace idealurile naţionale şi principiile morale într-o formă republicană pentru simplul motiv că nu au avut oportunităţi istorice. Republica pe care ei au cunoscut-o în perioada postbelică n-a fost altceva decât o caricatură crudă. O făcătură violentă.

„Instituţiile democratice nu sunt guvernate doar de legi, ci şi de etică, simţul datoriei. Iubirea de ţară şi competenţa sunt criteriile principale ale vieţii publice”, se spune în Mesajul adresat de către Regele Mihai I naţiunii române. El ne îndeamnă să avem „încredere în democraţie, în rostul instituţiilor şi în regulile lor!”. Dar insistă: „Cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate şi democraţie, sunt identitatea şi demnitatea”. Exact asta ne lipseşte acum. Şi pe malul stâng al Prutului mai mult poate chiar decât pe cel drept.

Suntem o societate debusolată, rătăcită într-un stat mafiot cu o economie criminală, cu antreprenori lacomi, cu politicieni pe cât de cinici, pe atât de inconştienţi. În aceste condiţii, nu ne vor folosi la nimic nici amendarea Constituţiei, nici reforma justiţiei, nici modernizarea economiei, nici o eventuală alegere a preşedintelui.

Există ţări prin Africa sau Asia care, în plină democraţie, se întorc la canibalism. Sunt sisteme politice pluraliste în care oligarhia se îmbogăţeşte ilicit, sărăcind majoritatea şi profanând cele mai bune legi. Sunt regimuri aparent parlamentare în care stăpânii clipei îşi bat joc de cei mulţi.

Dacă nu ai demnitate naţională şi principii morale, libertatea, în loc să te înalţe, te sălbăticeşte. Democraţia funcţionează doar în societăţi culte şi responsabile. Putem să-i înlocuim pe Lupu, Ghimpu, Filat sau Voronin cu filozofi, preoţi, poeţi şi politologi venerabili. Degeaba. Nu se va schimba nimic. Problemele vor rămâne aceleaşi. Justiţia va fi aservită, iar birocraţia va fi coruptă până-n măduva oaselor. Şi în vârful piramidei, şi la poalele ei, nu vor conteni nepotismul, parvenirea, abuzul de putere etc.

În căutarea identităţii pierdute

Până la urmă, funcţionarea normală a democraţiei e o chestiune de civilizaţie, nu de jurisprudenţă. În Pakistan, Turkmenistan, Afganistan, Sudan sau Rusia nu cred ca libertatea veritabilă să fie altoită în viitorul apropiat. De aceea noi, la marginea răsăriteană a spaţiului românesc, înghesuiţi între Occident şi Orient, dacă nu vrem să cădem din istorie, trebuie să alegem protecţia părintească a celui dintâi.

Dar e puţin să căutăm Bruxeless-ul pe hartă. Trebuie să ne regăsim conştiinţa de sine a naţiunii româneşti. Pentru asta avem nevoie de coroana regală, fundamentul moral fără de care nu poate fi construit nimic durabil.

Petru Clej, într-un recent articol, mai în glumă, mai în serios, propune o soluţie pentru criza constituţională de la Chişinău. El afirmă că şef al statului ar putea fi ales Horst Kohler, fostul preşedinte al Germaniei, un om de o ţinută morală ireproşabilă care are şi origini basarabene. N-ar fi rău, dacă n-ar fi utopic. De domeniul fanteziei ar fi şi propunerea de a-l instala din nou pe Regele Mihai I în fruntea statului. Dacă nu la Bucureşti, măcar la Chişinău, că tot nu suntem în stare să alegem preşedintele, nu?

O soluţie realistă ar fi să învăţăm a respecta Casa Regală. Să-i auzim şi să-i urmăm îndemnurile. Să încercăm să avem credinţă. Să ne cunoaştem trecutul şi să ne iubim înaintaşii. Numai aşa vom face primul pas în căutarea demnităţii şi identităţii pierdute.

Petru Bogatu