Regina Maria, între critică și laude în istoriografia comunistă

Spre deosebire de Regina Elisabeta, absentă din scrierile istoricilor comuniști, Regina Maria apare mai des în cărțile de istorie de după 1948. Acest fapt se datorează vizibilității de care a doua regină a României s-a bucurat în timpul domniei soțului ei și interesului față de problemele statului de care aceasta a dat dovadă.

Prima ipostază în care regina Maria apare în istoriografia comunistă este aceea de „agentă a capitalismului englez”. Originea sa britanică i-a făcut pe istoricii antimonarhiști să vadă în Maria „executanta docilă a directivelor guvernului englez”, la fel cum Carol fusese considerat pionul Kaiserului. Potrivit acestor interpretări, odată cu venirea Mariei și a lui Ferdinand pe tronul României, dependența României față de capitalismul și interesele germane de pe vremea lui Carol I a fost înlocuită cu supunerea în fața Angliei. Conform istoricilor, acest fapt se poate observa foarte clar în momentul nașterii dezbaterii cu privire la intrarea României în război, când regina Maria devine principala susținătoare a Antantei.

Alții își vor concentra atenția asupra aspectelor vieții private ale Reginei Maria, căutând aici defecte pe care să le prezinte cititorilor. Scriitorul Alexandru Gârneață, în Adevărata istorie a unei monarhii, este cel mai vehement în condamnarea reginei de tot soiul de fărădelegi. El pune accent pe presupusa putreziciune morală a reginei, pe desfrânările la care aceasta s-a dedat încă de la venirea ei în România. El vorbește, după cum am văzut, de „desfrânatele orgii conduse de «gingașa domniță»” la Palatul Cotroceni, dar și „prin toate cantonamentele armatelor aliate” și la castelul de la Balcic. Mai mult decât atât, el susține că regina Maria ar fi fost chiar alcoolică, relatând că ea a fost văzută în repetate rânduri „coborând beată dintr-un yacht, purtată fiind de tot atât de trejii săi tovarăşi de beţie”. Acest presupus alcoolism al reginei nu mai apare în nicio altă lucrare; ba din contră, alți istorici vor susține exact contrariul. Oprindu-se asupra momentului morții reginei Maria, Mircea Mușat și Ion Ardeleanu menționează că doctorii sugeraseră la momentul respectiv, în iulie 1938, că regina ar suferi de ciroză, boală care i-ar fi adus și moartea, lucru care era însă puțin probabil la „o femeie care abia dacă se atinsese de alcool”.

În mod evident, istoricii care urmăreau denigrarea membrilor familiei regale nu aveau cum să ocolească subiectul relațiilor extraconjugale ale reginei Maria, de care profită din plin pentru a scoate în evidență caracterul imoral al acesteia. Se aduc în discuție relațiile întreținute cu Barbu Știrbey și colonelul Cocea, precum și posibilitatea ca nu toți copiii Mariei să-l fi avut ca tată pe regele Ferdinand. Însă nu doar istoricii evident antimonarhiști se opresc asupra acestor chestiuni; spre exemplu, Ioan Scurtu, care în alte privințe denotă o atitudine echilibrată față de suverani, vorbește și el despre aceste aspecte ale vieții private a Mariei. Cu toate acestea, el se limitează doar la a le menționa, fără a le critica sau caracteriza ca fiind dovezi privind imoralitatea sau desfrânarea reginei. Dimpotrivă, el o va prezenta într-o manieră pozitivă pe Regina Maria, pe care o descrie ca fiind „frumoasă și cochetă, plăcându-i viața de societate, […] o prezență insolită la curte”.

La fel ca și Carol I și Ferdinand, imaginea reginei Maria în istoriografie a cunoscut o schimbare pozitivă în ultima perioadă a epocii comuniste, pentru ca în anii dinaintea prăbușirii regimului să i se recunoască pe deplin meritele.

În aceeași lucrare în care îi reproșau reginei Elisabeta că nu se simte legată de poporul român, Mircea Mușat și Ion Ardeleanu arată că în 1914 Maria susținea foarte hotărât că ea este legată de destinele României și că nu va părăsi această țară. Citatul pe care cei doi îl oferă, pe care nu l-am fi găsit în nicio lucrare de istorie cu câțiva ani în urmă, nu poate decât să trezească respectul și admirația oricărui cititor, fie el și antimonarhist.: «N-am venit în România, ca, după 20 de ani, să renunţ la Coroana României. [...] Eu de ţara asta nu mă despart. Înţeleg aspiraţiunile ei şi le îmbrăţişez. [...] Altă patrie decât România nu am».

Acesta nu e singurul caz în care cei doi istorici se arată a fi chiar foarte favorabili reginei Maria. În lucrarea despre România în perioada interbelică, România după Marea Unire, Mușat și Ardeleanu recunosc fără nicio reținere meritele pe care regina le-a avut în desăvârșirea idealului național. Referindu-se la inaugurarea Arcului de Triumf, ce are loc în vremea lui Carol al II-lea, pe 1 decembrie 1936, cei doi istorici vorbesc despre atitudinea pe care regele a adoptat-o față de mama sa la ceremonia de inaugurare, Carol al II-lea îi elogiază pe toți cei care au jucat un rol important în anii războiului, fără a-și menționa și mama, „care, alături de regele Ferdinand, a jucat un rol important în timpul primului război mondial și al Conferinței de pace de la Paris”.

Analizând problema Restaurației din 1930 și evoluția României după acest moment, Mușat și Ardeleanu comentează dorința lui Carol al II-lea de a „reedita” istoria modernă a României pentru a se putea prezenta pe sine ca marele reformator și salvator al țării. Din această perspectivă, cei doi istorici recunosc meritele foștilor monarhi și oferă un citat din scrierile lui Petre Ghiață în care acesta laudă meritele reginei Maria.

„Nimic din ceea ce creaseră, prin mintea și fapta lor, oamenii generației trecute – ai războiului glorios și unității românești – nu era demn de reținut, prețuit și continuat. [...] Fără alt temei, în afară de acela al resentimentelor personale, se aruncase anatema asupra unui trecut, prezent totuși în sufletele tuturora; un trecut pe care regele Ferdinand, regina Maria, Ionel Brătianu și alții din generația lor îl făuriseră cu genialitate politică, cu jertfe, cu mijloace restrânse [...].”

Dincolo de aceste observații privind rolul important jucat de regina Maria pe scena politică, cel mai bine observăm evoluția exactă a imaginii reginei uitându-ne la comentariile istoricilor referitoare la moartea sa. În acest sens, cel mai bun exemplu îl oferă tot Mircea Mușat și Ion Ardeleanu. Menționând moartea reginei, ei oferă mai multe citate din perioada respectivă din care reiese foarte clar cât de mult o prețuiau românii pe regină. Atrag atenția frazele extrase din însemnările lui Henri Prost:

«Sfârșitul său a avut un ecou dureros în întreaga țară. Dintre toți membrii familiei regale, ea era de departe cea mai iubită. Când apărea în public era întâmpinată cu interminabile ovații, de o sinceritate emoționantă. [...] Era pentru toți obiectul unei profunde venerații. La aflarea veștii morții sale numeroși români au avut sentimentul că apusese mare parte din forța spirituală a țării lor.»

Un asemenea citat nu ar fi apărut niciodată în lucrările de istorie din anii precedenți, în vremea în care toți istoricii trebuiau să susțină – din convingere proprie sau pur și simplu obligați de linia impusă – că regii României au fost urâți întotdeauna de populație, că nu a existat nicio legătură afectivă între poporul muncitor și acești exploatatori.

În lumina acestui citat, devine evidentă evoluția imaginii reginei Maria. Este cea mai radicală schimbare în modalitatea de reprezentare a foștilor regi. Astfel, regina Maria are, de departe, cea mai bună imagine la sfârșitul anilor '80.

Andreea Lupşor / historia.ro