Marele Căpitan și Marele Rege

După o ședinţă solemnă a Academiei Române, desfășurată în Aulă, unde a fost omagiat Regele Carol I la împlinirea unui secol de la mutarea sa în Panteonul eroilor, alături de glorioșii înaintași Mihai Viteazul și Ștefan cel Mare, la Sala „Theodor Pallady“ a fost vernisată, pe 6 octombrie a.c., expoziţia Regele Carol I. 175 de ani de la naștere – 100 de ani de la moarte, organizată de pricepuţii specialiști ai Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei Române.
Mai multe evenimente similare, de anvergură, au avut loc în 2006, cînd am putea spune că a fost Anul Carol I pentru că atunci, la împlinirea a 140 de ani de la urcarea sa pe tronul Principatelor Române, a fost organizată la Muzeul Militar Naţional, expoziţia Carol I și Armata Română, la a cărei deschidere, pe 9 mai, au participat Majestăţile lor Regele Mihai I și Regina Ana, împreună cu AA LL RR Principesa Margareta și Principele Radu; o zi după aceea, la Muzeul Naţional de Istorie a României, a avut loc vernisajul amplei expoziţii România în timpul lui Carol I, care, de asemenea, a fost onorată de Familia Regală; la Arhivele Naţionale a fost făcută o prezentare a celor mai însemnate documente din Fondul Casa Regală, iar la sala Primăriei Sectorului 2 a fost organizat un ambient contiguu acelei perioade glorioase intitulat Parfum de epocă. Mărturii din timpul domniei lui Carol I.
Între 7 mai și 7 iunie 2009, la Muzeul Naţional de Istorie a mai fost o expoziţie marcantă, Familia Regală – o istorie în imagini, însoţită, ca și precedenta, de un substanţial și bine ilustrat catalog, așa cum procedează întotdeauna acea instituţie ce-și punctează evenimentele cu publicaţii de prestigiu, menite să îmbogăţească, de atunci înainte, bibliografia temei abordate cu titluri de referinţă. Pe simeza sălii Pallady a fost refăcută ilustra biografie a Marelui Căpitan prin intermediul bogatei iconografii deţinute de Cabinetul de Stampe al Bibliotecii Academiei. Astfel, această viaţă, pusă în slujba ţării, poate fi parcursă, cronologic, prin intermediul stampelor și al fotografiilor începînd cu momentul cînd tînărul principe de Hohenzollern-Sigmaringen a pus piciorul pe pămînt românesc, în 1866, și pînă cînd s-a stins, în 1914: o viaţă demnă, o viaţă laborioasă, o viaţă glorioasă!

Principele Carol, însoţit de cîte un pictor

Venirea sa în România coincidea cu perfecţionarea și răspîndirea fotografiei ca mijloc de informare și de propagandă. Abia sosit, a fost invitat în studiourile deja renumite în București ale lui Carol Pop de Szathmari și Franz Duschek spre a poza, mai întîi în ţinută civilă – pentru că, om cu principii sănătoase, a refuzat să îmbrace uniforma militară ce-i fusese deja pregătită pînă cînd nu depunea jurămîntul pe Constituţia ţării și nu devenea, astfel, român –, apoi în diverse ţinute marţiale. Pînă să ajungă principele în Capitală, tot acești doi fotografi multiplicaseră mai multe portrete ale sale, obţinute de la colegi fotografi germani, pe care le-au difuzat celor interesaţi să vadă cum arată noul lor domnitor. În acelea era reprezentat purtînd uniforma de ofiţer al Regimentul Nr. 9 Dragoni de Hanovra, cu care participase în Războiul Pruso-Danez din 1864.

De la chipul juvenil din 1866, cu favoriţi și mustaţa subţire, trăsăturile i se maturizează odată cu lăsarea bărbii întregi, în 1869, anul cînd se și căsătorește cu Principesa Elisabeta- Paulina-Ottilia-Luisa de Wied-Neuwied.

Preţuind serviciile și calitatea producţiilor acelor maeștri ai camerei obscure și, după aceea, a altora precum Mandy, Spirescu, Brand, Ihalsky, Maksay, i-a distins cu titlul, foarte onorant și mult rîvnit, de fotografi ai Curţii Domnești (Szathmari avea deja această calitate încă din 1863, conferită de Alexandru Ioan I, dar păstrată și recunoscută și de Carol I).

În prima jumătate a domniei sale, la curtea princiară au activat constant ori au fost invitaţi temporar artişti care puteau să-i satisfacă nevoile estetice şi propagandistice. Principelui Carol îi plăceau peisajele şi tipurile de oameni din popor, compoziţiile militare şi batailliste: toate aceste subiecte răspundeau gustului său, dar slujeau şi preocupărilor sale de reprezentare fie prin panotarea cadrelor respective în reşedinţele de iarnă sau de vară, din Bucureşti sau Cotroceni şi, mai tîrziu, din Sinaia – unde, adesea primea oaspeţi cu sînge albastru sau oficialităţi din propriul guvern ori din guvernele ţărilor cu care întreţinea legături diplomatice –, fie prin multiplicarea litografică şi răspîndirea în rîndul maselor, ca mijloc de formare şi consolidare a sentimentelor patriotice şi estetice.

Dornic să-şi cunoască ţara peste care fusese chemat să domnească, tînărul prinţ făcea dese călătorii care să-l familiarizeze cu peisajele, resursele economice, potenţialul uman, tradiţiile, obiceiurile şi monumentele istorice locale. Şi, pentru ca amintirea acestor excursii să fie păstrată în imagini expresive, adesea îşi lua în suită cîte un pictor, autohton sau străin. Szathmari i-a fost un companion constant, cu atît mai mult cu cît acest pictor și fotograf oficial vorbea limba germană și, ca drumeţ pasionat, cunoștea bine ţinuturile pe care le străbăteau. Un altul a fost pictorul animalier Emil Volkers, absolvent al Academiei de Arte din Düsseldorf. Acesta a executat mai întîi „portretele“ cailor preferaţi ai domnitorului – Aprath, Coma şi Don Juan –, care sînt astăzi expuse în Castelul Peleş. Apoi a făcut mai multe picturi în ulei ce-l aveau ca personaj principal pe Carol I – de exemplu, două portrete ecvestre ale acestuia. Unul dintre ele a fost cromolitografiat și se află pe simeza expoziţiei: datează din 1869 și-l reprezintă pe principe în uniforma de mare ţinută, cu bicorn, călărind în fruntea aghiotanţilor săi.

O altă stampă de același autor a fost inspirată de Manevrele de toamnă ale armatei române din 1874 și este, practic, o scenă de luptă simulată, cu descărcări de tunuri, cu divizii de infanterie în mișcare, aghiotanţi ce se apropie, în goana calului, să raporteze principelui, care urmărește acţiunea împreună cu statul său major și atașaţii militari străini invitaţi ca observatori, așa cum se proceda în secolul al XIX-lea, cînd nimeni nu se gîndea la spionaj și la informaţii secrete despre puterea armată a uneia sau a alteia dintre ţări; în prim-plan, mai mulţi ţărani în costume de sărbătoare privesc, plini de interes, această desfășurare de forţe. Lui Volkers îi plăceau foarte mult costumele ţărănești de la noi și a lăsat multe imagini cu valoare documentară pentru etnografi și etnologi. Așa este stampa intitulată Carol I călătorind prin ţară, în care trăsura domnească deschisă este purtată în mare viteză, stîrnind praful gros, de niște aprigi surugii ce mînă, pocnind din bice, atelajul de șase cai. Săteni curioși stau pe marginea drumului, iar alţii, printre care și un preot, ieșiţi în întîmpinarea cortegiului, călăresc lîngă trăsură, alături de garda compusă din dorobanţi călări.

Volkers a mai contribuit la iconografia princiară cu două acuarele, elaborate la începutul Războiului de Indepen - denţă: într-una domnitorul călărește în fruntea unui regiment de călărași, el însuși îmbrăcat în uniformă de cavalerie – așa cum arar a apărut în public și doar i-a pozat fotografului Franz Duschek pentru două portrete (unul folosit, mai tîrziu, ca model de pictorul american George Peter Alexander Healy pentru o mare pînză, ce se află astăzi la Castelul Peleș) – iar în cealaltă apare în ţinută de campanie, cu manta, într-un peisaj dezolant, de iarnă, pe front, bine înfipt în șa, privind spre zarea neguroasă și avînd în spate un grup de adjutanţi, cu siluete incerte, bătuţi de viscol.

Imaginea este plină de picturalitate și dezvăluie condiţiile vitrege ale campaniei. Un reporter de front care a fost prezent la luptele din 1877, austriacul Johann Nepomuk Schönberg, strămutat ulterior la Londra, a elaborat, la comanda domnitorului, șase mari pînze cu scene de război care au decorat sălile palatului regal, pînze care, mai tîrziu, aveau să o copleșească și să o plictisească pe tînăra Principesă Maria, abia sosită la București ca soţie a moștenitorului tronului și nevoită săși petreacă timpul în preajma lor, în compania unor doamne de onoare nepotrivite cu vîrsta ei tînără, așa cum relata, cu umor, dar și cu obidă, în Povestea vieţii mele: „Aşadar, se organizară cîteva primiri unde se servea ceai într-un salon cu o înfăţişare nemaipomenit de mohorîtă, cu pereţii tapetaţi în roşu pompeian şi cu scaune urîte, exagerat poleite. Ca podoabă, o serie de tablouri reprezentînd pe Regele Carol în timpul campaniei din 1877: Unchiul în bătaia gloanţelor, Unchiul pe metereze, Unchiul trecînd Dună rea pe un pod de vase, Unchiul pe un cal jucăuş, Unchiul în mijlocul viscolului, Unchiul primind sabia lui Osman Paşa. Şi sub aceste tablouri patriotice sta mica şi trista exilată, primind doamne slabe şi doamne grase, doamne blajine şi doamne îngîmfate, doamne elegante şi doamne ponosite, doamne zbîrcite şi doamne fardate, doamne guralive şi doamne aproape tot atît de sfioase ca şi mica străină“1.

Portrete care se sustrag conformismului

După schiţele sale de front, Schönberg a executat o mare litografie cu mai multe scene de luptă, Carol I al României în capul armatei selle în Campania 1877-78, ce figurează în expoziţie, alături de alta, tot de el, cu Intrarea triumfală a armatei în București, pe 8 octombrie 1878, cu trecerea pe sub Arcul de Triumf și parada trupelor prin faţa Marelui Căpitan, în dreptul Teatrului Naţional. În chip uimitor, din această prezentare lipsește albumul de fotografii Suvenir din Resbelul 1877-78, făcut de Szathmari – piesă foarte cunoscută și adesea expusă, ce-i drept, dar care își merita locul alături de celelalte lucrări legate de iconografia războiului. Printre portretele mai ieșite din comun ale foarte conformistului prinţ este unul, făcut de Franz Mandy, în care sobrul și rezervatul șef al Statului și al Armatei – care-și doza cinstea pe care le-o arăta supușilor, fie ei miniștri, generali sau oameni politici, întinzîndu-le doar unul sau două degete și rarisim întreaga mînă, cînd aveau audienţe sau întruniri importante – apare ridicînd chipiul deasupra capului, întrun gest de salut. Această cadră era desigur pregătită pentru a-i fi de ajutor unui pictor ce avea de terminat o compoziţie istorică legată de epocalul moment din 1877, cînd, inspectînd o baterie la Calafat, un obuz a explodat nu departe de el, în timp ce se afla pe parapet. În loc să se pună la adăpost, la fel ca subordonaţii săi, el și-a ridicat chipiul și a ce-mi place!“. Clipa de mare temeritate și de inspiraţie retorică a fost înscenată în primul film românesc, Independenţa României, realizat în 1912, de casa de film Leon Popescu, după scenariul și în regia lui Aristide Demetriade (care a interpretat rolul domnitorului) și a lui Grigore Brezeanu. Într-una din vitrine este așezat un album cu imagini din timpul filmărilor, care surprinde exact acest moment de mare tensiune dramatică. Momentul ridicării ţării la rangul de regat este marcat de litografia Proclamarea Regatului României de Hipolit Henryk Napoleon Dembitzky, un bun grafician polonez, fost revoluţionar în 1862, apoi refugiat la noi și activ ca ilustrator de presă. În acea perioadă, majoritatea litografilor s-au întrecut în a celebra evenimentul: bătrînul Carl Isler a executat un dublu portret al suveranilor, înconjurat de coroane și ghirlande de flori, cu figuri alegorice la margini, folosind niște chipuri de tinereţe ale modelelor sale, preluate de la Szathmari; Elia Grassiany a editat o plan - șă alegorică, Înălţarea României în Regat, și tot el va tipări albumul Carele Simbolice de la Serbarea Încoronării Majestăţilor Lor, Regele și Regina României, desenat pe piatră litografică de Szathmari după fotografiile nereușite ce le luase în ploioasa zi de 11 mai 1881.

Cu pasiunea detaliului, Dimitrie Pappasoglu a editat, cu aceeași ocazie, o stampă, tipărită pe hîrtie roz, în care descrie coroana de fier, ce era plasată în mijlocul planșei. Pentru a stabili forma și elementele componente ale coroanei fusese constituită o comisie de istorici: B.P. Hasdeu, Al. Odobescu și Gr. Tocilescu, prezidată de V.A. Urechia, din care făcea parte și pictorul Theodor Aman, care s-a însărcinat cu schiţarea ei și a sceptrului regal. Acele schiţe se păstrează la Muzeul Theodor Aman. Dar expoziţia nu se limitează doar la chipul Marelui Căpitan și al familie și Curţii sale, ci prezintă și însemnatele realizări în domeniul economic, edilitar, social și cultural ale domniei de 48 de ani care au modernizat România și au adus-o în concertul european, ca pe un partener demn de a-l avea aliat și interlocutor în negocieri. Impozantele edificii ridicate în acest răstimp au fost documentate tot de obiectivul fotografilor: Palatul Poștelor, Palatul CEC, Banca Naţională, Ateneul Român, Academia Română, Fun - daţia Universitată Carol I, Universitatea din Iași, Gara de Nord și Gara Filaret, Podul Carol I de la Cernavodă. Iar pentru folosinţă personală și pentru reprezentare, a fost înăl - ţat Castelul Peleș de la Sinaia sau au fost modificate și extinse palatul de pe Calea Vitoriei și Palatul Cotroceni. În acest fel, nimeni nu ar mai fi putut fi la fel de uimit ca însuși tînărul principe care, la vederea Casei Golescu, deloc impozanta clădire ce slujea de reședinţă domnească și despre care, la sosirea în București, în 1866, i se spusese că este „palatul“, crezînd că nu auzise bine sau nu înţelesese corect, îl întrebase, stupefiat, pe generalul Nicolae Golescu, însoţitorul ce i-l arătase: „Où est le palais?“2.

Monumentele de for public nu au întîrziat să apară în timpul său, începînd cu acela al spătarului Mihail Cantacuzino, fondatorul Spitalului Colţea, dăltuit de Karl Storck și inaugurat în 1869, cel al lui Mihai Viteazul, operă a sculptorului francez Albert-Ernest Carrier-Belleuse, dezvelit în 1874 și devenit locul unde Regele primea parăzile militare de 10 Mai, Ziua naţională, sau cu alte ocazii. Tot fotografii au fost aceia care au imortalizat vizitele unor capete încoronate, așa cum a fost aceea din 1896 a împăratului Franz Joseph, pentru care s-au făcut fastuoase decoraţiuni în întreaga Capitală – arcuri de triumf în faţa Gării de Nord, pe Calea Victoriei, pe Bulevardul Independenţei și la intrarea în Palatul Cotroceni, o Fîntînă a Păcii în Scuarul Sărindar (unde avea să se ridice Palatul Cercului Militar), o mare coroană imperială suspendată, la intersecţia Căii Victoriei cu Bulevardul Elisabeta. Apoi a fost aceea, din 1909, a Kronprinzul Germaniei, care i-a adus bătrînului nostru Rege bastonul de mareșal în armata Keiserului și, în sfîrșit, vizita Ţarului Nicolae II la Constanţa, în iunie 1914, la nici două luni înaintea izbucnirii Marelui Război. În 1898, suveranul și prinţul moștenitor făcuseră o vizită împăratului tuturor Rusiilor, la Petersburg, și fuseseră onoraţi după cuviinţă. O imagine mai puţin cunoscută este aceea luată, în 1901, cu ocazia vizitei feldmareșalului viconte Garnet Joseph Wolseley, cînd venise să anunţe urcarea pe tronul Angliei a Regelui Edward VII, unchiul Principesei Maria.

O compoziţie complexă

O suită de portrete ale colaboratorilor, oamenilor de știinţă și cultură ce s-au evidenţiat în vremea Regelui Carol I completează expoziţia: miniștrii săi Ion C. Brătianu și fiul acestuia, Ionel Brătianu, Mihail Kogălniceanu, Dimitrie Sturdza, Titu Maiorescu, Nicolae Kretzulescu, savanţi ca Grigore Antipa și dr. Ion Cantacuzino, ingineri ca Anghel Saligny, arhitecţi ca Ion Mincu, literaţi ca Vasile Alecsandri, Ion Creangă, George Coșbuc, I.L. Caragiale, Al. Odobescu, pictori ca Th. Aman și N. Grigorescu sau compozitori precum Alexandru Frechtenmacher, Alfonso Castaldi și George Enescu au ilustrat genialitatea românească în domeniile lor de activitate. Testamentul suveranului, tipărit spre a lua tot poporul cunoștinţă de ultimele sale dorinţe, care se îndreptau numai spre propășirea Patriei, a fost expus la loc de cinste. Această complexă expoziţie dedicată Marelui Căpitan și Marelui Rege Carol I, închegată și explicită, este însoţită de un catalog exemplar ilustrat. Președintele Academiei Române, acad. Valentin Vlad, a contribuit cu un text despre Regele Carol I în Academie Română, iar acad. Dan Berindei, președintele de onoare al Secţiei Istorie, a semnat introducerea. Atît expoziţia, cît și catalogul au fost coordonate de drd. Cătălina Macovei, șefa Cabinetului de Stampe, documentarea a fost asigurată de tinerele ei colege Alina Popescu, Anca Vitan, Roxana Balaci și de veteranul Emanuel Bădescu, iar catalogarea, foarte riguroasă, îi aparţine Nataliei Bangălă și Ancăi Vitan. Expoziţia Regele Carol I. 175 de ani de la naștere – 100 de ani de la moarte este un eveniment al acestui an și trebuie vizitată de mari și mici, de amatori și specialiști, spre a descoperi, prin imagini bine alese, viaţa exemplară a acestui mare monarh, făuritor al României moderne, și pentru a reînvăţa ce înseamnă dragostea de Patrie și sacrificiul pentru ea.
___________

1. Maria, Regina României, Povestea vieţii mele, Editura Eminescu, Bucureşti, 1991, vol. II, p.43. 2. Memoriile regelui Carol I al României de un martor ocular, Editura Scripta, București, 1992, vol. I, p. 60.

Adrian Silvan Ionescu / observatorcultural.ro