Sărbătorind longevitatea Regelui Mihai
Acum zece ani, cartea-album Mihai al României publicată la Editura Humanitas de ASR Principele Radu, includea şi două dedicaţii. Una din partea Majestăţii Sale Regele Juan Carlos al Spaniei şi cealaltă scrisă de Alteţa Sa Regală Principele de Wales. Aceste dedicaţii fac parte dintr-un frontispiciu pilduitor nu doar pentru o carte aniversară, pe care-l privim din nou acum, cînd regele României împlineşte vîrsta incredibilă de nouăzeci de ani.
Un rege tînăr care face istorie la 22 de ani
Ce vîrstă împlineşte istoria României moderne, născută odată cu monarhia? Şi cît de longevive mai sînt valorile? Credinţele? Proiectele pe termen lung ale poporului român, ale fiecăruia dintre noi? „Vărul Charles“ socotea în urmă cu un deceniu „un lucru extraordinar faptul că Mihai a ajuns la optzeci de ani“. Saluta acest miracol al longevităţii, numărînd mai mult decît anii, rodul făptuirilor, puterea vieţuirii şi supravieţuirii unui destin în demnitate, o longevitate a principiilor morale şi a credinţelor, o longevitate unică a iubirii faţă de poporul român, într-o lume deturnată, smulsă din ţîţîni.
Cine mai rămîne întreg şi integru într-o Europă „hăcuită“ de Zidul Berlinului, asemenea carcasei de vită tăiată în două la abator? Cum a putut un rege tînăr să-i ţină piept lui Hitler şi să nu-i facă reverenţe, să simtă ce pericol zace în trecerea armatelor române dincolo de Nistru? Cum de nu s-a lăsat copleşit, asemenea unor preşedinţi, premieri, monarhi, principi sau mesageri ai Bisericii Ortodoxe şi ai Vaticanului, care au cu Hitler chiar un tratat (precum sovieticii, în 1939)… Un rege tînăr de 22 de ani care a scurtat cu cel puţin şase luni durata războiului, prin actul de la 23 august, la care a contribuit. Avînd de partea lui voinţa partidelor democratice, voinţa Armatei Române şi voinţa poporului său. Un rege tînăr care a făcut mai multă istorie europeană decît atîţia lideri ce i-au fost contemporani. Care a trecut fără prihană peste cumpenele a două veacuri. Care a rezistat cel mai mult dintre regii Europei în faţa comunismului. Care a rămas integru şi neclintit în credinţa în Dumnezeu şi poporul său, fără să-i judece neputinţele, compromisurile… Atent la rănile suferite de poporul său, răbdător cu trădările lui şi suficienţa lui. Înţelept şi veşnic tînăr, în sufletul şi în mintea lui, ca orice fiinţă locuită profund de iubire. Secolul al XX-lea a basculat atîtea valori, a însîngerat mapamondul cu cel de-Al Doilea Război Mondial şi l-a îngheţat şi pietrificat în suspiciune prin escaladarea Războiului Rece.
„Umanitatea adevăratului bărbat de stat“
ASR Charles ne povesteşte, ne confirmă şi ne întăreşte propriile gînduri: „Pentru că îl cunosc de la începutul vieţii mele – pentru că l-am văzut practic la toate sărbătorile familiei noastre de la încoronarea mamei încoace – cred că am o oarecare idee despre ceea ce a trebuit el să îndure de-a lungul vieţii sale. Mă doare sufletul pentru Mihai şi Ana cînd ştiu prin ce teribile încercări şi necazuri au trebuit ei să treacă. Mă doare sufletul, de asemenea, pentru români, ale căror vieţi, tradiţii şi bunăstare au fost brutal sfărîmate pentru mulţi ani. De-a lungul tuturor acestor orori şi alienări de neînţeles, Mihai nu s-a lăsat niciodată cuprins de amărăciune sau de răzbunare. El şi-a păstrat întotdeauna umanitatea adevăratului bărbat de stat, credinţa în valorile civilizaţiei şi o linişte înţelegătoare. El a rămas, pentru mulţi români, o lumină de speranţă în întuneric, iar conaţionalii lui pot acum, în sfîrşit, să vadă adevărul care a fost înnegurat atîţia ani de minciuni şi de propagandă“.
Dar oare noi vedem acest adevăr? Sîntem lăsaţi să-l vedem? Putem să „vedem“ acest adevăr, cînd din 1990 încoace am asistat la continua lapidare a acestor adevăruri istorice, mergînd pînă la ignobile afirmaţii despre trădarea regelui, acesta fiind, chipurile, vinovat că în 1939 s-a semnat Pactul Ribbentrop-Molotov, precum şi de semnarea în 1945 a actelor Conferinţei de la Yalta, de deschiderea porţilor comunismului şi bolşevismului în România şi infiltrarea NKVD-ului? A fost curmată orice şansă de longevitate a valorilor şi a destinelor românilor – exilaţi din ceea ce ar fi fost adevărata lor istorie, exilaţi, decimaţi, deportaţi, dezrădăcinaţi odată cu abdicarea forţată a regelui lor. Cîţi mai înţeleg azi că odată cu abdicarea forţată a Regelui Mihai nu s-a petrecut doar gonirea lui în exil, ci şi scoaterea poporului român din matca istoriei lui, consolidată şi construită modern şi european de monarhie?
Statisticile naşterilor de băieţi începînd cu anul 1948 arată o alegere aproape copleşitoare a numelui de Mihai în botezul nou-născuţilor. Ca şi cum zeci de mii de mame visau, sub taina botezului, să-l readucă în ţară pe Regele Mihai izgonit de sovietici şi de Petru Groza. Visau să-l strige pe nume, să-l alinte, să-l ţină aproape, să-l ţină necurmat în memorie, în familie. Apoi s-a rostogolit şi se rostogoleşte şi azi propaganda. Te şi întrebi cum au răsărit atîţia republicani, uscaţi în gîndire şi buni doar de nutreţ la vite, asemenea paielor stivuite în căpiţe. Cum au ales ei republica, de vreme ce ea ne-a fost impusă de sovietici? Cine a ales şi cînd am ales noi pentru noi? Mulţi se exprimă şi azi recitindu-ne texte vulgare, ignomii, apostazii ale istoriei României, concepţii înrădăcinate în minţile mai multor generaţii de elevi, texte precum celebra Istorie falsificată a lui Roller, declarată de Arghezi, aflat într-un delir de abdicare morală, o carte mai importantă decît Biblia.
Ce vom mai sărbători pe 25 octombrie?
Mulţi dintre noi avem aerul de oameni cu creierele spălate, de parcă am fi fost „locuiţi“ de un cip a cărui menire este să ne şteargă istoria din memorie. Avem aerul că uităm ce vom sărbători pe 25 octombrie, pe lîngă aniversarea celor nouăzeci de ani împliniţi de Regele Mihai. Nu este doar aniversarea lui, ci şi primenirea memoriei istoriei noastre. De cine ne mai temem şi de cine mai ascultăm? Cine ne mai ameninţă cu şenile de tancuri şi soldaţii Diviziei „Tudor Vladimirescu“?… Şi cine ne transformă într-un popor de roboţi, apăsînd continuu şi cinic pe delete, cînd este vorba de adevărata istorie a României? Cine se teme de vigilenta ei distanţare de tot ce este fals, inept, troglodizat, virusat? Ca şi cum tastatura n-ar mai avea şi alte operaţii în vedere, ca şi cum istoria şi destinele s-ar scrie printr-un invaziv sindrom Alzheimer, la nivel naţional.
De ce nu mai regăsim la oamenii de stat care ne conduc umanitatea adevăratului conducător care luminează întreaga existenţă de 90 de ani a Regelui Mihai? De ce atîta ură împotriva acestui bărbat de stat de o nesecată longevitate în păstrarea necondiţionată a iubirii faţă de poporul său? Şi de ce nu sînt molipsitoare lumina lui, înţelegerea lui, curajul celui care a schimbat, la 22 de ani, cursul celui de-Al Doilea Război Mondial, curajul de a schimba cursul unei istorii pe care nu am ales-o noi, ci am fost obligaţi s-o alegem?
Într-o Românie în care sîntem bombardaţi zilnic cu promisiuni şi comunicate de presă, cu un climat ostil valorilor care nu se înregimentează politic, într-o Românie în care cei nemulţumiţi sînt invitaţi să plece, îmi amintesc fără să vreau ceea ce mi s-a povestit despre ziua abdicării forţate a Regelui Mihai. Ceva ce seamănă cu o presiune asupra noastră de a abdica, de a uita cine sîntem, ce drepturi avem. Nu ne-am săturat să privim steagul nostru golit de orice stemă, deşi am avut o stemă a monarhiei care a reunit valorile simbolice ale românilor?
Se apropie ziua de naştere a MS Regele Mihai. Ne emoţionează pe mulţi miracolul longevităţii sale. „Vărul Charles“, ASR Prinţul Charles, îşi încheia dedicaţia la Aniversarea MS Regele Mihai spunînd: „Fii binecuvîntat, Mihai, şi La Mulţi Ani!“. Vom repeta mulţi dintre noi această urare, fără să-i spunem pe nume regelui nostru, unii numindu-l Majestate, alţii Sire, alţii cu aplecare spre poza vechimii şi artificiu, Vodă. Şi ca urarea să se împlinească şi să nu rămînă una legată doar de ziua de naştere, să ne gîndim şi să ne amintim toate acele fapte ale unei vieţi ce se întinde pe aproape un veac întreg. Şi să ne întrebăm de ce şi azi ni se mai cere să abdicăm de la adevărata istorie. Ba chiar, în loc s-o binecuvîntăm sîntem îndemnaţi şi aţîţaţi s-o hulim, ori doar s-o uităm definitiv. La Mulţi Ani, Majestate!
Doina Uricariu
Un rege tînăr care face istorie la 22 de ani
Ce vîrstă împlineşte istoria României moderne, născută odată cu monarhia? Şi cît de longevive mai sînt valorile? Credinţele? Proiectele pe termen lung ale poporului român, ale fiecăruia dintre noi? „Vărul Charles“ socotea în urmă cu un deceniu „un lucru extraordinar faptul că Mihai a ajuns la optzeci de ani“. Saluta acest miracol al longevităţii, numărînd mai mult decît anii, rodul făptuirilor, puterea vieţuirii şi supravieţuirii unui destin în demnitate, o longevitate a principiilor morale şi a credinţelor, o longevitate unică a iubirii faţă de poporul român, într-o lume deturnată, smulsă din ţîţîni.
Cine mai rămîne întreg şi integru într-o Europă „hăcuită“ de Zidul Berlinului, asemenea carcasei de vită tăiată în două la abator? Cum a putut un rege tînăr să-i ţină piept lui Hitler şi să nu-i facă reverenţe, să simtă ce pericol zace în trecerea armatelor române dincolo de Nistru? Cum de nu s-a lăsat copleşit, asemenea unor preşedinţi, premieri, monarhi, principi sau mesageri ai Bisericii Ortodoxe şi ai Vaticanului, care au cu Hitler chiar un tratat (precum sovieticii, în 1939)… Un rege tînăr de 22 de ani care a scurtat cu cel puţin şase luni durata războiului, prin actul de la 23 august, la care a contribuit. Avînd de partea lui voinţa partidelor democratice, voinţa Armatei Române şi voinţa poporului său. Un rege tînăr care a făcut mai multă istorie europeană decît atîţia lideri ce i-au fost contemporani. Care a trecut fără prihană peste cumpenele a două veacuri. Care a rezistat cel mai mult dintre regii Europei în faţa comunismului. Care a rămas integru şi neclintit în credinţa în Dumnezeu şi poporul său, fără să-i judece neputinţele, compromisurile… Atent la rănile suferite de poporul său, răbdător cu trădările lui şi suficienţa lui. Înţelept şi veşnic tînăr, în sufletul şi în mintea lui, ca orice fiinţă locuită profund de iubire. Secolul al XX-lea a basculat atîtea valori, a însîngerat mapamondul cu cel de-Al Doilea Război Mondial şi l-a îngheţat şi pietrificat în suspiciune prin escaladarea Războiului Rece.
„Umanitatea adevăratului bărbat de stat“
ASR Charles ne povesteşte, ne confirmă şi ne întăreşte propriile gînduri: „Pentru că îl cunosc de la începutul vieţii mele – pentru că l-am văzut practic la toate sărbătorile familiei noastre de la încoronarea mamei încoace – cred că am o oarecare idee despre ceea ce a trebuit el să îndure de-a lungul vieţii sale. Mă doare sufletul pentru Mihai şi Ana cînd ştiu prin ce teribile încercări şi necazuri au trebuit ei să treacă. Mă doare sufletul, de asemenea, pentru români, ale căror vieţi, tradiţii şi bunăstare au fost brutal sfărîmate pentru mulţi ani. De-a lungul tuturor acestor orori şi alienări de neînţeles, Mihai nu s-a lăsat niciodată cuprins de amărăciune sau de răzbunare. El şi-a păstrat întotdeauna umanitatea adevăratului bărbat de stat, credinţa în valorile civilizaţiei şi o linişte înţelegătoare. El a rămas, pentru mulţi români, o lumină de speranţă în întuneric, iar conaţionalii lui pot acum, în sfîrşit, să vadă adevărul care a fost înnegurat atîţia ani de minciuni şi de propagandă“.
Dar oare noi vedem acest adevăr? Sîntem lăsaţi să-l vedem? Putem să „vedem“ acest adevăr, cînd din 1990 încoace am asistat la continua lapidare a acestor adevăruri istorice, mergînd pînă la ignobile afirmaţii despre trădarea regelui, acesta fiind, chipurile, vinovat că în 1939 s-a semnat Pactul Ribbentrop-Molotov, precum şi de semnarea în 1945 a actelor Conferinţei de la Yalta, de deschiderea porţilor comunismului şi bolşevismului în România şi infiltrarea NKVD-ului? A fost curmată orice şansă de longevitate a valorilor şi a destinelor românilor – exilaţi din ceea ce ar fi fost adevărata lor istorie, exilaţi, decimaţi, deportaţi, dezrădăcinaţi odată cu abdicarea forţată a regelui lor. Cîţi mai înţeleg azi că odată cu abdicarea forţată a Regelui Mihai nu s-a petrecut doar gonirea lui în exil, ci şi scoaterea poporului român din matca istoriei lui, consolidată şi construită modern şi european de monarhie?
Statisticile naşterilor de băieţi începînd cu anul 1948 arată o alegere aproape copleşitoare a numelui de Mihai în botezul nou-născuţilor. Ca şi cum zeci de mii de mame visau, sub taina botezului, să-l readucă în ţară pe Regele Mihai izgonit de sovietici şi de Petru Groza. Visau să-l strige pe nume, să-l alinte, să-l ţină aproape, să-l ţină necurmat în memorie, în familie. Apoi s-a rostogolit şi se rostogoleşte şi azi propaganda. Te şi întrebi cum au răsărit atîţia republicani, uscaţi în gîndire şi buni doar de nutreţ la vite, asemenea paielor stivuite în căpiţe. Cum au ales ei republica, de vreme ce ea ne-a fost impusă de sovietici? Cine a ales şi cînd am ales noi pentru noi? Mulţi se exprimă şi azi recitindu-ne texte vulgare, ignomii, apostazii ale istoriei României, concepţii înrădăcinate în minţile mai multor generaţii de elevi, texte precum celebra Istorie falsificată a lui Roller, declarată de Arghezi, aflat într-un delir de abdicare morală, o carte mai importantă decît Biblia.
Ce vom mai sărbători pe 25 octombrie?
Mulţi dintre noi avem aerul de oameni cu creierele spălate, de parcă am fi fost „locuiţi“ de un cip a cărui menire este să ne şteargă istoria din memorie. Avem aerul că uităm ce vom sărbători pe 25 octombrie, pe lîngă aniversarea celor nouăzeci de ani împliniţi de Regele Mihai. Nu este doar aniversarea lui, ci şi primenirea memoriei istoriei noastre. De cine ne mai temem şi de cine mai ascultăm? Cine ne mai ameninţă cu şenile de tancuri şi soldaţii Diviziei „Tudor Vladimirescu“?… Şi cine ne transformă într-un popor de roboţi, apăsînd continuu şi cinic pe delete, cînd este vorba de adevărata istorie a României? Cine se teme de vigilenta ei distanţare de tot ce este fals, inept, troglodizat, virusat? Ca şi cum tastatura n-ar mai avea şi alte operaţii în vedere, ca şi cum istoria şi destinele s-ar scrie printr-un invaziv sindrom Alzheimer, la nivel naţional.
De ce nu mai regăsim la oamenii de stat care ne conduc umanitatea adevăratului conducător care luminează întreaga existenţă de 90 de ani a Regelui Mihai? De ce atîta ură împotriva acestui bărbat de stat de o nesecată longevitate în păstrarea necondiţionată a iubirii faţă de poporul său? Şi de ce nu sînt molipsitoare lumina lui, înţelegerea lui, curajul celui care a schimbat, la 22 de ani, cursul celui de-Al Doilea Război Mondial, curajul de a schimba cursul unei istorii pe care nu am ales-o noi, ci am fost obligaţi s-o alegem?
Într-o Românie în care sîntem bombardaţi zilnic cu promisiuni şi comunicate de presă, cu un climat ostil valorilor care nu se înregimentează politic, într-o Românie în care cei nemulţumiţi sînt invitaţi să plece, îmi amintesc fără să vreau ceea ce mi s-a povestit despre ziua abdicării forţate a Regelui Mihai. Ceva ce seamănă cu o presiune asupra noastră de a abdica, de a uita cine sîntem, ce drepturi avem. Nu ne-am săturat să privim steagul nostru golit de orice stemă, deşi am avut o stemă a monarhiei care a reunit valorile simbolice ale românilor?
Se apropie ziua de naştere a MS Regele Mihai. Ne emoţionează pe mulţi miracolul longevităţii sale. „Vărul Charles“, ASR Prinţul Charles, îşi încheia dedicaţia la Aniversarea MS Regele Mihai spunînd: „Fii binecuvîntat, Mihai, şi La Mulţi Ani!“. Vom repeta mulţi dintre noi această urare, fără să-i spunem pe nume regelui nostru, unii numindu-l Majestate, alţii Sire, alţii cu aplecare spre poza vechimii şi artificiu, Vodă. Şi ca urarea să se împlinească şi să nu rămînă una legată doar de ziua de naştere, să ne gîndim şi să ne amintim toate acele fapte ale unei vieţi ce se întinde pe aproape un veac întreg. Şi să ne întrebăm de ce şi azi ni se mai cere să abdicăm de la adevărata istorie. Ba chiar, în loc s-o binecuvîntăm sîntem îndemnaţi şi aţîţaţi s-o hulim, ori doar s-o uităm definitiv. La Mulţi Ani, Majestate!
Doina Uricariu
Adaugă un comentariu