Povestea Principesei Ileana a României

Ferdinand și Maria rămân în conștiința tuturor regii sub sceptrul cărora românii au împlinit un ideal secular și cu trecerea timpului figurile lor devin legendare.

Cei doi regi au avut şase copii, pe care i-au crescut după normele regale, în spiritul datoriei şi al iubirii faţă de națiune și patrie.

Povestea Principesei Ileana, al cincilea copil al regelui Ferdinand şi a reginei Maria, începea în dimineaţa zilei de 5 ianuarie 1909, cînd a sosit pe lume într-o mică ţară, România. „M-am născut în sunetul a 21 de salve de tun, salutul regal pentru fiica unui lung şir de regi şi împăraţi. Cele 21 de salve de tun înseamnă că m-am născut deja cu o ocupaţie. Datoria mea era să-i servesc pe ceilalţi, să fiu acolo unde eram chemată, să îmi plec urechea la nevoile altora, să plîng cu ei sau să mă bucur”, scrie principesa în cartea sa „Trăind din nou”. Sub semnul acestor cuvinte și-a petrecut întreaga viaţă principesa care avea să devină mai târziu Maica Alexandra.

Să-mi iubesc poporul şi să-l slujesc cu credinţă, spunea adesea tînăra principesă, căutînd împrejurările potrivite pentru a-şi arăta devoţiunea.

Dacă regina Maria a fost eroina primului război mondial, Principesa Ileana a devenit eroina celui de-al doilea. Asemeni mamei sale s-a numărat printre cei care au pansat rănile trupeşti şi sufleteşti ale celor căzuţi sub cizma necruţătorului război.

Obligată de regele Carol al II-lea să trăiască în afara ţării, Principesa s-a stabilit împreună cu soţul ei Anton de Habsburg în castelul Sonnberg, la 50 km de Viena. Aici a trăit o viaţă frumoasă şi fericită alături de cei şase copii pe care i-a adus pe lume. La vremea aceea şi ţara noastră trăia o viaţă frumoasă şi fericită.

Cînd cel de-al doilea război mondial şi-a întins aripa neagră peste Europa, Ileana, întrebîndu-se ce poate să facă pentru ţara ei, a organizat în apropierea casei din Sonnberg un spital pentru refugiaţii români. Primii 30 de soldaţi au fost aduşi la castel în aprilie 1943. Cu ajutorul studenţilor români aflaţi în Austria, cu care principesa avea o bună şi mai veche colaborare, a început trudnica muncă în folosul răniţilor. Fără infirmiere şi fără medic, deşi pînă la urmă a găsit în oraşul cel mai apropiat un doctor care venea în mod regulat, Principesa a organizat singură spitalul implicînd personalul angajat în administrarea castelului. De asemenea, soldaţii care se puteau mişca au oferit un ajutor preţios pentru camarazii lor, precum şi Armata, care venea şi ea în sprijinul principesei punînd la dispoziţie cearceafuri, paturi, bandaje şi medicamente. Peste o vreme, principesa a obţinut, în urma călătoriei sale în România, o scrisoare de împuternicire semnată de generalul Şteflea, pe baza căreia putea oferi ajutor tuturor răniţilor români din marele Reich. Sporind numărul celor sosiţi la Sonnberg a reuşit să angajeze permanent un medic şi o infirmieră.

Răniţilor li s-a oferit nu numai îngrijire, ci şi multă atenţie şi afecţiune. De Crăciun, mirosul de brad şi cozonaci inundaseră toate camerele creînd o atmosferă specific românească.

Cu toate eforturile pe care le-a depus, într-o zi, în timp ce se afla în România, principesa a înţeles că nu se mai poate întoarce pentru moment la Sonnberg. România era într-o situaţie extrem de gravă în primăvara anului 1944, cînd ruşii ameninţau frontierele dinspre nord şi nord-est. Pentru a fi din nou alături de cei care aveau nevoie de ajutor, domniţa Ileana, cum i se spunea, s-a dus la sediul Crucii Roşii din Braşov oferindu-se voluntară. Prin gara Braşov treceau nenumarate trenuri cu refugiaţi care transportau o mulţime de oameni spre regiuni mai sigure. Aici, la cantina gării, Ileana s-a facut repede utilă. Alături de alţi voluntari servea ceai soldaţilor aflaţi în trecere, căra coşuri cu pîine, slănină afumată şi şuncă, miere şi brînză, lapte pentru copii sau ceai cu rom pentru cei mai în vîrstă. Era un obicei să se viziteze vagoanele pentru a-i depista pe cei bolnavi sau răniţi cărora li se oferea o minimă îngrijire de către medicul gării. Întîmplari minunate se petreceau uneori în tren, viaţa îşi urma cursul ei firesc neţinînd cont de război şi de aberaţiile lui. Într-unul din vagoane, o femeie a fost descoperită în durerile facerii, medicul a sosit în grabă, iar Ileana a participat la naşterea unei fetiţe frumoase şi sănătoase. A alergat după preot, iar în timpul botezului a ţinut-o pe micuţă în braţe devenindu-i naşă. Apoi trenul s-a pus în mişcare şi oamenii zîmbeau uitînd o clipa de toate nenorocirile care existau pe lume.

Zilele treceau una după alta şi viaţa principesei se împărţea între cazarma din Braşov, unde locuia cu trei copii, ternurile din gară şi castelul Bran unde ajungea foarte rar pentru a-i vedea pe ceilalţi trei copii ai săi.

Pentru că numărul răniţilor era din ce în ce mai mare s-a dat un ordin de înfiinţare a unui spital al Crucii Roşii la Braşov. Principesa Ileana s-a implicat în organizarea spitalului fără să renunţe la munca ei din gară.

Dincolo de aparenta fragilitate, prinţesa ascundea o fire curajoasă şi o voinţă puternică, îşi controla starea emoţională în timpul raidurilor aeriene sau în sala de operaţii păstrîndu-şi calmul atît de necesar în asemenea momente, oferind celor din jur protecţie şi încredere.
Au fost însă şi momente extrem de dificile care au sleit-o de puteri umplîndu-i sufletul de amărăciune. În timpul unei operaţii, din vena pacientului a ţîşnit un şuvoi de sînge care i-a acoperit gîtul şi pieptul. Principesa, avînd prezenţă de spirit, a apăsat cu podul palmei peste rană fără să poată opri sîngele care ţîşnea viguros dintr-o arteră principală. Deşi durerea era copleşitoare nu era timp, pentru că într-un colţ, un micuţ , aşezat pe targă lîngă mama lui moartă, plîngea înspăimîntat. Principesa, mai mult clătinîndu-se, l-a luat pe copil găsindu-i un loc mai sigur, în braţele unui soldat binevoitor. Între timp, alţi soldaţi soseau de pe front cu nervii zdruncinaţi şi trupurile frînte, iar principesa, cu ultimele puteri, a încărcat cîteva coşuri cu daruri de Paşti pentru ei. Amintindu-şi de micuţ, care dormea în braţele soldatului, l-a dus la o casă de copii, rătăcind apoi pe stăzile cenuşii în automobil spre castelul Bran.

Castelul Bran, construit de cavalerii teutoni în secolul al XIII-lea pentru a apara Ţara Bîrsei de invadatorii dinspre est, a fost dăruit după primul război mondial reginei Maria de către oraşul Braşov. Aici, la Bran, în apropierea castelului unde locuia, principesa a găsit o şcoală în ruină, pe care, renovînd-o împreună cu câțiva prieteni şi femei din sat, a devenit o anexă a spitalului din Braşov. Era un loc ideal cu multă lumină şi verdeaţă, pentru cei sosiţi de pe front. Cu mari dificultăţi au fost transportaţi în jur de 40 de răniţi, ţăranii din sat le-au adus legume şi fructe proaspete şi s-au oferit să ajute la căratul tărgilor. Cu toate eforturile, clădirea rămînea neîncăpătoare şi primitiv amenajată (apa se căra cu găleţile) şi din această cauză pacienţii nu puteau fi aduşi la Bran decît după ce erau operaţi. Gîndul de a construi un spital propriu nu-i dădea pace pricipesei şi tot căutînd soluţii a găsit oameni binevoitori care i-au venit în ajutor. Primind două barăci din partea armatei şi multe alte ajutoare de la prieteni şi străini, în scurt timp au început să se înalţe zidurile spitalului ce avea să se numească „Inima Reginei” în amintirea celei mai minunate mame şi regine, Maria a României.

Pe 22 septembrie 1944, spitalul îşi deschidea larg porţile, iar pentru Principesă începea o perioadă dificilă, dar şi fericită în acelaşi timp. Prinsă între evenimentele anului 1944, a fost de multe ori pusă în situaţii complicate care-i cereau multă înţelepciune şi curaj. În spitalul Crucii Roşii din Braşov, unde a continuat să lucreze, şi-au găsit adăpost răniţi germani, ruşi sau români din divizia Tudor Vladimirescu. Aceştia din urmă, îndoctrinaţi la Moscova, au cerut spitalului să-i scoată afară pe răniţii germani. La Spitalul „Inima Reginei” de la Brad a trăit momente de mare încordare atunci cînd trupele ruseşti mărşăluiau prin toată ţara avînd un comportament gosolan şi nemilos. Nici viaţa personală a pincipesei n-a fost scutită de neplăceri avînd în vedere că soţul ei era austriac, dar privind în inima ei rugătoare a găsit resursele necesare să treacă peste toate şi să-şi păstreze intacte integritatea şi caracterul.

Cu toate greutățile n-au lipsit clipele fericite datorate micilor reuşite ce permiteau spitalului să funcţioneze în condiţii normale. Mereu lipsea cîte ceva, dar mereu se găsea cineva care să ofere o suma de bani sau să pună la dispoziţie aparatură medicală și medicamente. Acest loc de vindecare era iubit, pentru ca tot ce se găsea în el era un „simbol al dragostei”, dupa cum ii plăcea principesei să spună.

Pe măsură ce comuniştii acaparau puterea, în țară ordinea şi normalitatea erau tot mai greu de menţinut, bande de instigatori aveau misiunea să provoace haos şi să compromită orice manifestaţie publică. Cu toate acestea, de ziua regelui, 8 noiembrie, mari mulţimi s-au îndreptat spre palat ducînd cu ele steaguri şi cântînd imnul naţional. Camioanele ruseşti încărcate cu soldaţi au sosit în grabă să împrăştie mulţimea cu brutalitate. Oamenii, sfidînd gloanţele, au răsturnat camioanele şi le-au dat foc. Noi ajutoare sosite în grabă i-au bătut pe manifestanți cu sălbăticie fără să reuşească să-i împrăştie. „Cred că puţine popoare s-au lăsat vreodată împuşcate ca să-i ureze regelui lor la mulţi ani”. Prin aceste cuvinte simple, Principesa a arătat fidelitatea și atașamentul românilor faţă de regele lor, pe care aveau să-l piardă peste puţin timp.

Regele, obligat să abdice şi să părăsească ţara, a luat cu el toate visele şi împlinirile, dar mai ales toate speranţele Principesei legate de planurile ei de a se face utilă poporului român, de a-l sluji cu iubire şi credinţă. În scurtă vreme castelul Bran, spitalul „Inima Reginei”, aveau să rămînă în urmă, Principesa trecând peste graniţă dorul ei niciodată stins după locurile şi oamenii de-acasă.

Dar pînă la plecare mai rămăsese ceva timp şi principesa s-a folosit de el cu pricepere. Au fost situaţii cînd s-a implicat direct în tot felul de munci, ca de pildă spălatul pe jos, curăţatul pereţilor, înainte de finalizarea lucrărilor la spital. Nici o muncă nu era dezonorantă pentru ea, cum credeau comuniştii, pentru care prinţii nu au un alt rol decît să „sugă sîngele poporului”. Rămîne semnificativ episodul cu inginerul, relatat de Principesă în cartea sa „Trăind din nou”. Lucrările la spitalul „Inima Reginei” erau pe terminate cînd s-a aflat că nu mai erau bani pentru curăţenie. Principesa, în loc să se întristeze, a reuşit să mobilizeze tot personalul, inclusiv pe medici, să participe voluntar la curăţirea spitalului în timpul liber. Se lucra de zor, într-o atmosferă de veselie, cînd inginerul a sosit la faţa locului şi dezamăgit peste măsură, s-a adresat principesei în bătaie de joc: „Aveam impresia că dumneavoastră conduceţi spitalul, nu spălaţi pe jos!”. Fără să se lase intimidată, Principesa i-a răspuns cu mîndrie: „Spăl pe jos, operez sau discut cu dumneavoastră în biroul meu, unde tocmai vă invit acum să veniţi!”.

Iubita noastră prinţesă nu numai că a muncit mult în folosul celorlalţi, dar s-a implicat şi în acţiuni foarte riscante pentru a veni în ajutorul familiilor deţinuţilor politici al căror număr devenea pe zi ce trece tot mai mare. În subsolul casei de la Bucureşti, Principesa pregătea pachete cu hrană şi îmbrăcăminte pentru multe familii despuiate de regimul comunist.

Dar tot elanul ei a fost frînt într-o clipă de necruţătoarea veste a abdicării regelui. Foarte curând pentru familia regală începea drumul neguros al exilului. „Am fost condamnată nu la moarte, ci la o moarte în viaţă”, răsună pînă azi cuvintele domniței Ileana.

Înainte de plecare cu puţin timp, Principesa a fost invitată să asculte Oratoriul de Crăciun interpretat de corul Operei şi de Orchestra Filarmonicii. În acea seară, muzica suna altfel, cuprinzînd în ea sfîşietoarea suferinţă a unui popor care rămînea singur în noapte să înfrunte iadul nimicitor revărsat peste ţară. Principesa era copleşită de emoţie şi durere în mijlocul aplauzelor şi uralelor nesfîrşite care voiau sa îndepărteze cu iubirea lor timpul nelegiuirii.

La Castelul Peleş, garda, dezarmată de comunişti, îl aştepta pe rege să-l întîmpine pentru ultima dată cu cuvintele: „Să ne reveniţi, Majestate! Şi apoi ne pot împuşca!”

Deşi Principesei i se permitea să rămînă în ţară, ea a plecat alungată de steagurile roşii, de afişele insultătoare la adresa Casei Regale, de atmosfera cenuşie a unui regim ce răspîndea în jur ură şi dezbinare.

Au plecat toţi rămînînd în urmă doar Inima Reginei Maria, zidită în stîncă şi unită astfel cu poporul ei de care nu o putea despărţi nici o putere din lume.

După multe peregrinări, Principesa Ileana a României a ajuns în America găsindu-şi refugiul într-un loc pe care cu multă pricepere l-a transformat într-o casă de viaţă unde a început să trăiască din nou. Mănăstirea „Schimbarea la Faţă” din Elwood City, Pennsylvania, stă mărturie că aici, odată, a trăit Maica Alexandra. Primind un nume nou, ea n-a încetat sa fie domnița Ileana cu inima ei mare, în care încăpeam noi toţi românii.

Camelia Pop / Cotidianul Transilvan